In memoriam Eminescu - profesori și elevi

Cu ocazia zilei de 15 ianuarie, în care îl sărbătorim pe poetul național al României, Mihai Eminescu, și totodată celebrăm Ziua Culturii Naționale, câțiva profesori și elevi de la Colegiul Național Roman-Vodă și nu numai au scris despre poezia lor favorită semnată de Eminescu.

Vă sugerăm să ascultați și arhicunoscuta melodie închinată poetului nostru național în timp ce citiți articolul. Click aici!

Poezia Criticilor mei apare în 1884, în volumul alcătuit de Titu Maiorescu, fiind așezată la sfârșitul acestuia, ca o replică finală. Aceasta a luat naștere cu câțiva ani înainte, în perioada în care Eminescu era atacat în presă de diverse persoane. Ca răspuns, poetul „nepereche” (G. Călinescu) îi țintuiește în versuri satirice violente, cele mai multe rămânând printre manuscrisele lui și publicate postum.

Criticilor mei sancționează formalismul și absența unei concepții înalte despre artă, vizând acei critici literari care uită că rolul fundamental al poeziei este de a exprima „simțăminte”, precum nota cu mult înainte Titu Maiorescu în studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.

Acești comentatori obtuzi semnalau în poezia lui Eminescu inadvertențe, rime imperfecte sau construcții lexicale neobișnuite și sunt vizați în poezie în mod explicit: „Critici voi, cu flori deșerte,/ Care roade n-ați adus”. Creația literară nu se rezumă la a înșira „cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”, iar condiția de poet presupune multă trudă pentru a reda cât mai expresiv gândurile care „cer veștmintele vorbirii”.

Așadar, pe lângă accepțiunea că poezia a apărut ca răspuns oferit unor detractori, ea trebuie privită și din perspectiva lămuririi conceptului de act creator și a condiției de poet, descris prin metafora florii purtătoare de rod.

*

Scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1833 în singurul volum antum al autorului, intitulat „Poesii”, creația lirică „De-or trece anii” constituie mult mai mult decât o succesiune armonioasă de versuri închinate ființei iubite: este însăși un studiu care cercetează într-o manieră simplă, dar greu accesibilă neinițiaților, miracolul și inexplicabilul naturii femeiești. Eul liric contemplator, ilustrat în ipostaza îndrăgostitului, reprezintă o instanță lirică angajată într-o misiune extrem de importantă, anume aceea de a filtra cuvântul și emoția prin plasa sensibilă a sufletului, din care se va extrage mai apoi, purificată, seva vieții. Astfel, textul literar abundă de sensuri absconse și înțelesuri profunde, care introduc cititorul într-o fază meditativă ce interconectează sacrul și profanul ființei umane.

Titlul are rol anticipativ și sugerează trecerea inexorabilă și ireversibilă a timpului, aflată în antiteză cu nemărginirea sentimentului de iubire resimțit de sinele poetic pentru persoana dragă. Cele două structuri definitorii ale poeziei, „nu știu cum” și „nu știu ce”, asigură farmecul și caracterul reflexiv al întregii creații, cuprinzând totodată modul în care dragostea adâncă a sinelui artistic situează femeia iubită pe un piedestal al tainelor lumești. Această „neștiință chibzuită” evidențiată de Eminescu în versurile sale transmite un puternic mesaj: iluzia deplinei cunoașteri anulează fascinația adevăratelor înțelesuri mistice ale iubirii. Tot astfel, tăcerea și cuvântul se contopesc într-un „tot” (ori într-un „nimic”) insignifiant înaintea dragostei profunde, neîntemeiată pe declarații fade, ci pe o îmbinare armonioasă de emoții reciproce, simultane, desăvârșite. Sugestivă, în acest sens, este a treia strofă a poeziei: „De-aceia, una-mi este mie,/ De ar vorbi, de ar tăce;/ Dac' al ei glas e armonie,/ E și-n tăcerea-i nu știu ce.” Captiv într-o iubire ce nu cunoaște granițele spațiului și timpului, dar limitat de puterea femeiască a celei îndrăgite, eul liric străbate, „robit de-aceiași jale”, necuprinsul unei lumi care n-a învățat să prețuiască încă îndeajuns miracolul francelor sentimente...

Consider că, prin intermediul mesajului transmis, opera literară „De-or trece anii”, de Mihai Eminescu atinge culmile trăirii și-ale simțirii, fiind o metaforă a efemerității umane eternizată de profunzimea și misterul dragostei.

*

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă….
…………………………………………………………………………
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.

Melancolie

În această altercaţie identitară, numai acest echivoc al eu-lui poate reda integral sinele. Iată cum conştiinţa despre sine – acest subteran, obscur şi primordial izvor al fiinţei - nu se poate închega decât în sfera părelnicei realități, a visului sau a reveriei, în spaţii în care unul sunt toate şi totul este una. „...Fiecare din noi e un organ central, care-şi asimilează într-un moment toate întâmplările lumii, care-i vin de la cunoştinţă...” M. Eminescu are această nemărginită conştiinţă a tot ce „e atras în viaţă de un dor nemărginit”. Este sufletului românesc fruntea senină şi rece care în lumina sa încheagă viitorul şi trecutul, cea care-i zădărniceşte uitarea de sine. Este oricărui suflet muritor în care lumea se încearcă ochiul ce „înlăuntru  se deşteaptă”. Este sieşi, conştiinţa aceasta rod al închipuirii minţii sau al fantasmelor onirice, când somnul - moarte devine a gândului odihnă.

*

Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă

Citesc cu multă emoție Și dacă, o poezie care surprinde atât de frumos armonia dintre om și natură, relația sa cu aceasta, care este mereu una de rezonanță. Ramurile bat în geam și plopii se cutremură ca să te am în minte. Natura mi se alătură în așteptarea, bucuria și amintirea ta, intensificându-mi emoția cu emoția ei, a naturii. Melancolia dragostei veșnic neîmplinite, transformate în durere, în aștepare, în poezie, îmi e consolată și reflectată în mișcările suave ale ramurilor copacilor și în strălucirea aștrilor...

Cel puțin, nu sunt singur în suferința neîmplinirii mele: am mereu natura, iubirea și pe Eminescu alături ca să mi le arate.

*

Citesc și recitesc „Luceafărul”, din când în când, cu aceeași sete, chiar dacă îl știu în întregime. Nu, nu îl reiau pentru că e „poemul culme”, pentru mine e altceva. Sunt toate vârstele omului înscrise în acest text, toate frământările devenirii, toate locurile și timpurile - un complex modus vivendi, decriptat după lecturi succesive. Basmul și copilăria, emoțiile adolescentine, eșecurile și aspirațiile, interiorizarea și dezamăgirea, acceptarea și înțelepciunea... Fiecare citire și re-citire (fericită inferență călinesciană!) astâmpără nevoia ființei, oricare ar fi ea. Dacă e dor sau teamă, dacă mă încearcă regretul sau dacă am nevoie să îmi amintesc cine sunt, cine suntem, întorc paginile „Luceafărului”. Dacă alunec nostalgic după vremea basmelor cu zâne, dacă tentația visării e prea mare, dacă primesc sau nu primesc, dacă e revoltă sau îndârjire, tot spre Eminescu mă întorc.

*

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viața-i un basmu pustiu și urât.

Mortua est!

,,Mortua est!" relevă divina trecere a unui suflet infinit din fizic în astral, din material în imaterial. Pentru mine, această poezie e un puzzle. Un mister care trebuie elucidat cu orice preț. Din cauza faptului că mi-a schimbat percepția asupra morții eliberatoare, nu îmi poate transmite decât sentimente sincere de pace sufletească. Ea ne deschide noi orizonturi, arătându-ne moartea din frumos și frumosul din moarte.

*

Eminescu – The Brightest Star of the Romanian Poetry

Due to the upcoming birthday celebration of our most iconic poetry writer, one of my students asked me to write some words about my favourite poem and I have chosen ‘If You Talk, I Pretend I Don’t Hear You’ as it is extremely eloquent for today’s times. It is of utmost importance to keep and follow your own path, to voice your opinion and obey your thoughts and feelings as no one is completely right or wrong in this world and you are your only compass when searching for the truth.

De vorbiți, mă fac că n-aud,
Nu zic ba și nu vă laud;
Dănțuiți precum vă vine,
Nici vă șuier, nici v-aplaud.
Dară nime nu m-a face
Să mă ieu dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.

De vorbiți, mă fac că n-aud

O poezie scrisă de Eminescu între 1873 și 1875, publicată postum.

If you talk, I pretend I don't hear you,
I don't say no, I praise you neither;
You can dance as you like it,
I don't booing you, I'm clapping you not.
But no one will make me
To go after his flute;
This is my destiny: the truth,
I'll search for it just in my heart.

If you Talk, I Pretend I Don't Hear You

*

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus -
E ușor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

Criticilor mei

Mereu am considerat modul în care un artist răspunde criticilor săi grăitor cu privire la adevărata fire a acestuia.

De aceea văd poezia lui Mihai Eminescu, ,,Criticilor mei", ca fiind mai mult decât un simplu răspuns în versuri. Pentru mine, prin intermediul acestei poezii, Eminescu ne dezvăluie procesul de gândire al unui poet care înțelege și iubește cu adevărat poezia așa cum este - o modalitate prin care poetul să-și transpună adevăratele sentimente și gânduri în cuvinte pe hârtie - și  nu o cale prin care să mulțumești niște critici care promovează numai ,,Cuvinte goale/Ce din coadă au să sune", care sună frumos și se scriu ușor, dar nu transmit niciun mesaj mai profund.

Până la finalul poeziei, Eminescu reușește să devină el însuși un critic al criticilor săi, acuzându-i că sprijină doar ,,flori deșerte". Datorită acestei poezii, Eminescu a devenit mai cool pentru mine.

*

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă,
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate;
Vreme trece, vreme vine.

Glossă

În lupta pentru supraviețuire, noi, oamenii, uităm adevăratul sens al vieții. Venim pe această lume pentru a învăța, pentru a lua ce avem de luat din fiecare situație și pentru a trece mai departe, la următoarea lecție ce ne e dată. Însă tindem să uităm că ne naștem toți singuri, goi și vulnerabili. Ne pierdem pe cărări încâlcite și înfundate de frică, în loc să ne concentrăm pe scop și să ne bucurăm de drum. Ne prindem într-o horă care se tranformă într-un vârtej de sentimente refulate și neîțelese, frustrări și frici și uităm adevăratul țel al acestei povești care se numește “viață”- trăirea, simțirea și mai cu seama învățarea. Cum să evoluăm dacă nu suferim, dacă nu suntem vulnerabili? Ne pierdem în cotidian și trecem prin viață goi, sau mai bine spus, viața trece prin noi și ne golește de tot ce i frumos în noi. Ne e frică de oameni, de reacții, de propriile noastre sentimente și uităm că toate-s trecătoare pe lumea asta. S-au prăbușit imperii, iar noi ne agităm peste măsură din cauze banale. Uităm să ne bucurăm că trăim, ca existăm și ca primim șansa spre învățare și atingere a absolutului. Uităm sa ne bucurăm de ce avem, atunci când avem, pentru că suntem blocați într-o menghină a superficialității pe toate drumurile și pe care o deprindem din educația primită. Uităm să fim buni cu noi și cu ceilalți. Îmbrățișați când vreți sa îmbrățișați, plângeți când aveți de plâns și iubiți când e de iubit.

*

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite (Junii corupți)
Mulți juni apucă pe căi greșite, blestemul mizantropic încă bântuie printre miile de suflete rătăcite și zdrobite de minciuna și spurcăciunile unor „modele” aburite; nepăsarea doare atât de tare ca un cuțit care ajunge la oase și care te face să deviezi de la ce iubești și crezi.

*

Oricat de ,,clișeică” ar fi considerată tema iubirii într-o poezie și oricât de subestimat este de unii Eminescu, ,,Ce e amorul?” reprezintă mai mult decat o simplă scriere. Nu-ți trebuie studii sau nu trebuie sa fii un geniu să o înțelegi. Supremația ei este conturată de simplitatea aparentă, dar atât de intensă și de sensibilă a înfățișării celui mai indescifrabil și frumos sentiment. Toate acestea în condițiile în care noi ne străduim atât de mult să exprimăm în cuvinte o simplă trăire. Profunzimea cuvintelor ajunge chiar să ne facă să simțim ceva de care poate nu am avut niciodată parte, dar la care începem să aspirăm, în ciuda riscului pe care trebuie să ni-l asumăm. Prin poezia asta ne bucurăm, plângem și suferim alături de Eminescu. Eu îl îndrăgesc pentru modul în care ne arată că a iubit: cu patos; cum de altfel toți trebuie să o facem. Așadar, îi mulțumesc marelui geniu al poeziei românești, că ne-a lăsat un loc de refugiu: poezia (în special poezia aceasta).