Șocuri didactice: Nasredin Hogea la ora de matematică

Eram nemulţumit şi prost dispus, umblând pe la unele instituţii democratice în vederea obţinerii unei copii după actul de proprietate al apartamentului mamei, primit în chirie după ce casa noastră fusese demolată abuziv, fără documente de expropriere. Ieşisem să mă calmez cu câteva fumuri „carpaţi”, adusă în Europa de spanioli odată cu păpuşoiul, cartoful şi iarba indienilor - folosită de ei doar ca ritual religios.
─ Bună ziua, domn’ diriginte! Ce mai faceţi? Ce mult mă bucur că vă întâlnesc! Nu v-am văzut de mulţi ani, dar am mai vorbit despre dvs. cu colegii mei de clasă care mai sunt în Oraşul… .Aţi cam scris câteva cărţi! Am auzit că sunt vreo 40, este adevărat?
─ Salut! Lasă-mă să-mi pun ochelarii că dioptriile mele nu mai văd chiar aşa de bine. Scuză-mă… nu te recunosc… cine eşti?
─ Domn’ diriginte… cum nu mă cunoaşteţi? Sunt eu… Levărdă, şeful clasei de la Liceul… au trecut vreo 40 de ani de atunci şi sunt acum şi eu un familist, cu copiii însuraţi, pe la casele lor.
─ Ei, asta nu se poate, domn' şef de clasă! Cum să nu-mi aduc aminte de clasa voastră, doar am avut inspecţia de definitivat cu Alecu, cel mai dintre cei mai mari profesori de la acea vreme.
─ Aşa este! Ce-am mai tremurat atunci de emoţii, când m-aţi scos la una din cele şase table care erau în clasă. Dar ştiam matematică tare! Ne plăcea de stilul dvs. de predare şi chiar eram mândri că eraţi profesorul nostru. Eraţi cel mai bun din şcoală!
─ Hai, lasă-mă cu laudele că eu sunt în zodia Berbecului, căruia nu-i plac osanalele aduse, mai bune sau mai puţin bune. Eram tânăr, abia terminasem facultatea şi eram apropiat de voi, de care mă despărţeau doar câţiva ani. Dar mai bine spune-mi ceva, ceva… o amintire plăcută. Poate fi chiar şi neplăcută, pe mine nu mă supără, aşa cum nu aţi reuşit să mă supăraţi că nu respectaţi regulamentul şcolar. Of! şi ce necazuri aveam prin Consiliul profesoral că vă ţineam partea cu tunsul la cei 2 cm!
─ Aşa este, dar Vasilache, Mazilu şi Agache i-aţi rugat să se tundă regulamentar pentru corijarea din august. Cred că vă amintiţi! Ce v-au mai înjurat la corijare, dar era vina lor că nu veneau pe la ore. A… da… acum îmi aduc aminte de o poveste legată de un învăţat arab, şi acum ştiu cum se numea. Parcă Nasredin Hogea şi… care era glumeţ ca şi dvs.
Ca tânăr profesor, la acea vreme, eram mult apropiat de elevii mei şi nu pierdeam niciodată ocazia să le mai spun câte o poveste sau chiar un banc cu Bulă pe la începutul orei. Mi-am adus aminte de acea oră când le spusesem despre pilda lui Nasredin. Am să o redau acum din ceea ce mi-a mai rămas în memorie.

Nasredin Hogea era cunoscut în cetate ca cel mai învăţat om care avea un răspuns la toate. Într-o zi locuitorii cetăţii se gândiră să-i facă o farsă lui Nasredin Hogea. Oamenii ştiau că el este un om evlavios, aşa că au mers la el şi l-au invitat să predice la moschee. Nasredin intră în moschee şi, mergând în faţa oamenilor, se opri în amvon:
─ Oameni buni! Ştiţi de ce am venit la voi şi ce am de gând să vă spun?
─ Nu… nu ştim, strigaseră sătenii, la care Hogea le răspunse: Ei, dacă nu ştiţi, nu vă spun nimic.
Înţeleptul coborî de la amvon, ieși din moschee şi plecă lăsându-i pe săteni nedumeriţi. Întâlnindu-l prin cetate, locuitorii l-au rugat să predice în următoarea săptămână. Hogea s-a prezentat la moschee şi îşi începu predica cu aceeaşi întrebare: „ştiţi de ce am venit eu aici?” De această dată, toţi sătenii îi răspunseră într-un singur glas, crezând că învăţatul le va spune ceva din tainele lumii.
─ Da… da ştim!
─ Bine… bine… le răspunsese Nasredin. Atunci, dacă ştiţi despre ce am să vă predic astăzi, nu cred că prezenţa mea mai este necesară, aşa că vă las cu bine, spuse hâtrul înţelept şi plecă iar.
Locuitorii, nemulţumiţi că nu le reuşise farsa, îl căutară şi a treia oară. Nasredin Hogea veni la moschee şi îşi începu din nou predica cu un zâmbet subînţeles.
─ Ştiţi ce am de gând să vă spun eu acum? îi întrebă pe cei prezenţi în moschee, ce erau tare curioşi de răspunsul învăţatului.
─ Unii dintre noi ştim, alţii nu ştim! îi răspunseră cei prezenţi.
─ Foarte bine! spuse Nasredin. Atunci cei care ştiu să le spună celorlalţi care nu ştiu! şi plecă şi a trei oară fără a le mai predica.
Nu ştim dacă unii dintre voi au auzit povestioara asta, dar am constatat de-a lungul carierei mele didactice că sunt aplicabile cam aceleaşi principii. Oare numai unii profesori se comportă asemenea lui Nasredin sau chiar noi îi lăsăm pe elevi sa ne „recite” din manualele şcolare? De altfel, mulţi dintre colegii mei nu fac altceva decât să le „recite” formule şi teorii elevilor, făcându-i pe aceştia analfabeţi şi inculţi. Oare manualele şcolare şi programele sunt adaptate cerinţelor generaţiilor tinere? La ora actuală şcolile sunt pline de zeci de manuale de matematică, lipsite de atractivitate pentru generaţiile de elevi care au depăşit timpul „cheii de la gât”, fiind mult apropiaţi de tehnica modernă a telefoanelor şi a tabletelor. Dar unde sunt acei profesori adevăraţi, care să vadă într-un elev inteligenţa viitorului? Şi poate ar trebui să se înţeleagă că un adevărat profesor nu este la ora de clasă pentru cei care ştiu, ci pentru cei care nu ştiu sau nu prea înţeleg tainele mirajului matematic.

În imagine: prof. Tit Tihon, fotografie din arhiva sa personală.