a trăi prin poezie

Inima mea a încolțit

după ce virusul și-a făcut cuib în trupul meu obosit

caută cărări umblate și neumblate

bate de sub talpa pământului

În crucea destin a mormântului mamei

Pare că și crucea mamei a încolțit peste șapte ani

E un pom al vieții înverzit cu smirnă și scorțișoară

Cu busuioc și levănțică

Simt mirosul tămâiei reverberat în amintiri ca la Proust

Pentru că virusul îmi furase mirosul

Și începusem să adulmec prin flacoane de amintiri mirosul florilor și al ierbii verzi din ochii mei

Ce m-a învățat virusul?

Că trebuie să trăiesc

Viața mi-a oferit o a doua șansă pe care inima a simțit-o

Dar creierul încă nu

Ce las ca urmă pe pământul acesta virusat,

 când vor dispărea

toate

Pădurile, satele, orașele

totul

Va rămâne undeva prin spațiul universului

Inima mea încolțită

Într-un vers de poezie

Poate

Va rămâne poezia pentru că ea singura are răbdare

 și cel ce trăiește cu ea și prin ea

va trece dincolo de eternitate

Poezia va salva omenirea