Configurații ale spațiului în literatură

Forme şi semnificaţii ale spaţiului în literatură

(romanele Din calidor de Paul Goma şi Exuvii de Simona Popescu).

Categoria spațiului, ca și cea a timpului, se referă la două realități: un spațiu exterior, real, obiectiv, al scriitorului și al lectorului, și un spațiu interior, al universului fictiv. Caracteristica fundamentală a spațiului epic este continuitatea, căci, dacă timpul real este infinit și lipsit de sens, cel al ficțiunii are început și sfârșit, fiind încărcat de semnificații. Convenția narativă presupune situarea într-un anumit spațiu, descris sau nu, spațiu perceput ca un drum, o cale sacră, inițiatică (așa cum există ea în mituri și, tot mai des, în literatura modernă), sau o cale deschisă, obiectivă, aparent fără importanță în evoluția personajelor (ca în literatura clasică, unde relația cu spațiul este una exterioară, neimplicată), o cale labirintică sau circulară, simplă sau sinuoasă, închisă sau deschisă.”[i]

Spațiul universului fictiv poate fi închis (de exemplu, camera Emiliei din romanul Patul lui Procust de C. Petrescu), deschis (în Munții Neamțului de C. Hogaș), fantastic (Nopți la Serampore de M. Eliade), citadin (Intrusul de M. Preda), circular (Ion de L. Rebreanu), oblic (drumul Vitoriei din Baltagul de M. Sadoveanu), inițiatic (Creanga de aur de M. Sadoveanu sau drumul eroilor din basme), interior (este cel care aparține ființei, intimității spiritului, fiind neexplicitat în cuvinte, ci implicit - spațiul copilăriei lui Creangă) etc. 

Diferitele construcții din romanul contemporan sunt condiționate subiectiv printr-o comunicare cu receptorul de cel puțin trei tipuri: unul obișnuit, altul specializat critic și unul care caută, cenzorul, atacuri la universul politic, moral. Ceea ce rămâne este comunicarea stilistică, plăcerea de a te apropia de un text, nu în funcție de o normă socio-culturală, cât în funcție de o normă artistică internă, ce actualizează norma individuală explicit, prin selecție, sau implicit, prin compoziție.

Cea mai complexă este dimensiunea stilistică determinând un labirint ce structurează textul, după ce îl pornește de la titlu, epigraf, secvențe. Ansamblurile semantice se organizează în componente cu anumite mărci și anumiți indici. Raportul dintre text și sistem este un tot unitar, creat de posibilităţi ale interpretării, de drumuri închise sau deschise, admițând o căutare a centrului sau o fugă de acesta, elemente anunțate concret prin intermediul unei comunicări specifice (prolepsă), le repetă sau le reia (analepsă), înscriind drumul inițiatic în poziții continue de confruntare. Desfășurarea acestor îmbinări cu opțiunea de a pune în abis pârti ale textului arată că asamblarea ține de nuclee semantice, deseori metafore obsedante situaționale sau temporale ale autorului. Seriile de semne pot astfel ajuta unei comunicări care schimbă, datorită factorului timp, diferiți constituenți pe care o operă literară îi acceptă ca deviere, iar altă epocă literară nu-i mai selectează, socotindu-i indiferenți.[ii]

---

[i] Bomher N., Tradiția universală și românească a labirintului (II). În: Convorbiri literare, disponibil la http://convorbiri-literare.dntis.ro/BOMERi.htm (accesat pe 23.11.2017).

[ii] Ibidem.