Limba mea

Ea, limba română, e limba-n care

de fiecare dată eu visez,

iar când nu sunt cu ea și gândul doare,

tot în ea gândurile îmi veghez.

Doar ea-mi cuprinde gândurile toate,

doar ea-mi dă alinare când suspin,

ea mă alintă când cu bucurie

transform ce e urât, ce e venin.

În ea mă rog și-n ea-mi ascund suspinul,

cu ea mă mângâi și cu ea mai cânt,

nu pot fără de ea să-mi trăiesc viața,

nu pot fără de ea să plâng.

În ea au vorbit ai mei strămoși

și-ai mei părinți vorbesc acum.

Cum aș putea eu ca să schimb

ce-i natural pe-al nost’ pământ?

În ea bunica mi-a spus primele colinde,

în ea și mama cu doine ne-a încântat,

în ea am înțeles, de mică, ce e dorul

și-n ea am văzut curcubeul minunat.

De-aceea știu că nu se poate

în altă limbă să gândesc

și-s sigură că pân’ la moarte

voi plânge-n ea pământul strămoșesc.

Iar dacă printr-o minunată întâmplare

din nou eu pe pământul țării voi trăi,

și-atunci tot ea, limba română,

prietena mea cea mai dragă îmi va fi!

(din volumul „Scântei de suflet/ Scintille dell-animo”, Rediviva, Milano 2020)