Mereu în căutarea rădăcinilor

            Suntem cetățeni ai lumii, așa ne declarăm, și ne comportăm pe măsură, cei mai mulți dintre noi. Și totuși... așa ne și simțim? Aici este, cred, o nepotrivire între minte și suflet, lucru care ne împiedică să ne percepem ca altceva decât niște călători prin lume care și-au lăsat rădăcinile acolo unde s-au născut și care sunt, deci, chemați să se întoarcă la ele ori de câte ori au nevoie să se încarce de energie pozitivă pentru a-și putea continua călătoria.

            Sigur că fiecare dintre noi caută un loc în care să se realizeze pe plan profesional, asta însemnând o viață decentă din punct de vedere material, lucru important, fără îndoială, dar nu suficient. Poate de aceea noi, cei care trăim departe de locul în care ne-am născut, suntem prinși într-un etern joc în care căutăm să ne mulțumim mintea și sufletul, două părți ale noastre care par să fie certate încontinuu, imposibil deci de împăcat.

           Pentru cei mai mulți plecarea a fost destul de traumatică, pentru că a trăi într-o țară străină înseamnă să lași în urmă multe siguranțe și să te reconstruiești de la zero sau de pe aproape, să vorbești o altă limbă care simți, cel puțin la început, că este de împrumut și neîncăpătoare pentru gândurile și sentimentele tale, să te obișnuiești să trăiești într-o altă cultură pe care o cunoști doar până la un punct și care este deosebită de cultura ta, oricât ar fi de asemănătoare, să-ți lași în urmă familia și prietenii, acei oameni care îți dădeau siguranța unei iubiri dobândite, și să încerci să îți refaci cel puțin alți prieteni.

          Oare câți dintre noi au reușit cu adevărat să se rupă de locul de origine și să trăiască în locul de adopție fără să simtă cum o coardă îi trage mereu spre locul din care vin? Cred că au fost puțini aceia și probabil cu adevărat nu a reușit nimeni. Asta ar putea să ne convingă de faptul că noi, oamenii, știm să prețuim de cele mai multe ori toate lucrurile doar după ce le pierdem.

          M-am întrebat de multe ori dacă am simțit cu adevărat dragostea de țară atunci când am fost în România pentru că dragostea asta s-a accentuat așa de tare în momentul în care am plecat de acolo, încât a devenit dureroasă, ca o rană care nu se vindecă niciodată. Și dorul dor poate că tot după ce am plecat din România am început să-l simt, pentru că n-am mai putut asculta colindele fără să mă însoțească mereu și câte o lacrimă amară și doinele le-am înțeles tot departe mai bine, pentru că depărtarea de ceea ce iubești nu face să dispară sentimentul, ci îl accentuează. Vorbesc despre mine, deși de când sunt plecată am observat că trăirile mele nu îmi aparțin doar mie, pentru că și ceilalți români pe care îi cunosc și care trăiesc aici, în Italia, au aceleași simțiri, aceleași sentimente, și presupun că le au toți emigranții din lume.

         Fiecare încearcă să-și reconstruiască acea casă pierdută așa cum poate, din amintiri și imagini prețioase, din obiecte simbolice, din întâlniri cu alți români de care te apropii fără să vrei, doar pentru că sunt și ei români. Nu spun cu asta că nu mi s-a întâmplat să mă și supăr pe unii dintre ei, dar asta a fost doar atunci când mi-am dat seama că nu conștientizează faptul că noi, toți românii care trăim în alte țări, devenim, fără să fi urmărit asta, reprezentanți ai tuturor celorlalți români. Și asta ne obligă la un comportament mai controlat, pentru că suntem mereu sub observație, iar orice lucru făcut de noi, dar în special acela mai puțin pozitiv, va fi generalizat și se va crede că toți românii fac asemenea lucruri. 

         Îmi aduc aminte de durerea pe care primii mei elevi de la liceu cu care am stat de vorbă și care veniseră la prezentarea cursului de limbă, cultură și civilizație românească pe care trebuia să îl țin acolo mi-au spus cu o disperare în glas pe care am perceput-o imediat: ”Știți, doamna profesoară, noi tot de români care au furat, au înșelat, au băut sau au ucis auzim pe aici.” Nu am putut să nu îi înțeleg, pentru că știu bine că mass-media are obiceiul să publicizeze mereu lucrurile negative și de prea puține ori cele pozitive. E adevărat și că în acea perioadă un român violase o italiancă pe un câmp și o lăsase apoi în chinuri într-un loc în care nu o putea ajuta nimeni și în care moartea îi era sigură și, bineînțeles, se vorbea despre asta peste tot, iar cum români în Italia erau foarte mulți, aceștia ajungând să fie minoritatea cea mai numeroasă de aici, sigur că era foarte ușor să se audă destul de des despre lucrurile negative pe care românii le făceau în Italia.  

          Vă mărturisesc însă că în momentul destăinuirii lor am simțit un nod în gât pentru că mi-am dat seama cât de mult îi afectaseră întâmplările acelea pe elevii români. Am înțeles că erau și pe aici unii români inconștienți, dar și de cât de mult rău fac aceștia celorlalți români fără să fie în stare nici măcar să-și dea seama de asta.

          Era cu noi atunci o profesoară italiancă din liceu care era responsabilă de proiectul nostru în școală. Probabil a fost și ea șocată de mărturisirea nevinovată a acelor elevi. Un răspuns era necesar din partea mea și eu nu i-am lăsat să aștepte. Le-am adus aminte că suntem o comunitate foarte mare în Peninsulă și că printre noi se găsesc și oameni care sunt mai puțin „oameni”, pentru că „fiecare pădure are și uscături”, așa cum bine spune proverbul românesc. Le-am atras atenția asupra faptului că noi suntem toți reprezentanți ai României și că de comportamentul nostru, al fiecăruia în parte, depinde bunăstarea și nivelul de integrare al comunității noastre, deci i-am responsabilizat cu privire la comportamentul lor care nu putea fi nicicând la voia întâmplării.

         Le-am spus că italienii cred, așa cum se tinde în general cam peste tot, din păcate, că românii sunt toți ca aceia pe care au avut ei ocazia să îi cunoască. Și de aceea noi nu numai că trebuie să simțim responsabilitatea comportamentului pe care îl avem, dar mai ales am avea datoria să nu pronunțăm numele: român, românesc, românește, România... atunci când facem lucruri mai puțin frumoase, ci să le pronunțăm atunci când știm că am lăsat o bună impresie, să ne prezentăm folosind aceste cuvinte doar atunci.

           Le-am spus că și italienii au uscăturile lor în pădure și că și ei simt din cauza asta că sunt priviți urât uneori și le-am dat un exemplu legat de soțul meu care mersese într-o vacanță în Egipt, iar la controlul pașapportului, când vameșul a văzut că era italian, l-a numit „mafios”, chiar dacă a făcut-o sub formă de glumă. Am adăugat că este total greșit să generalizăm comportamentul unor persoane la un popor întreg și că, până la urmă, fiecare este responsabil doar de propriul comportament, nu de al celor din jur, oricine ar fi ei, dar că e de dorit să evităm asemenea generalizări pe care ar putea să le facă alții.

           Le-am mai spus apoi că în cultura noastră avem atâția oameni minunați cu care putem să ne mândrim și că totul depinde de noi dacă ne simțim bine sau rău în pielea nostră de români, lucru pe care nu-l putem schimba, dar putem să îl facem să ne dea o stare de bine. Nu putem schimba poporul căruia îi aparținem, dar alegem noi cu cine să ne identificăm dintre români, cu cine vrem să semănăm, pe cine vrem să urmăm.

           Mi-am dat seama încă o dată însă cât este de importantă munca mea și am conștientizat faptul că voi avea în continuare în mână niște suflete pe care va trebui să le modelez, să le fortific, niște suflete pentru viitorul cărora voi fi responsabilă. Mi-am propus să schimb percepția elevilor mei, mulți dintre ei născuți în străinătate, despre țara și poporul lor.

          Sigur că nu am pierdut apoi nicio ocazie de a le prezenta mari nume din cultura română cu care să se poată mândri, din toate ramurile, și am făcut împreună cu ei niște materiale tare frumoase în care am prezentat România cu ce are ea mai frumos, utilizând pentru asta imagini, sunete și cuvinte pe care le-am prezentat colegilor italieni și de alte naționalități din școală și profesorilor lor. Tare au mai fost fericiți să constate că cei prezenți au rămas foarte impresionați de frumusețea României și a oamenilor ei despre care știau prea puține lucruri înainte de prezentările noastre. Și îmi mai aduc aminte cât de impresionați au fost când, înainte de o prezentare de-a noastră, a venit persoana care se ocupa de funcționarea corectă a computerelor și în general a aparatelor electronice din școală ca să ne pregătească aparatura de care aveam nevoie și a recunoscut muzica lui Gheorghe Zamfir imediat ce a auzit primele acorduri. Sigur că știau cât este de cunoscut în lume marele nostru Zamfir, pentru că le spusesem și am ales împreună coloana sonoră a materialului, dar faptul că a fost recunoscut așa de repede și cu o așa de mare siguranță și admirație de colegul acela, i-a făcut să se umfle în pene de mândrie. Lucruri mici, neînsemnate, dar care au contribuit toate la schimbarea percepției lor asupra poporului căruia îi aparțineau. 

         Și nu m-am oprit aici. Atunci când am avut ocazia, i-am dus în taberele ARC, tabere organizate de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, la Sulina, Piatra Neamț și Hunedoara, unde au avut ocazia să cunoască locuri deosebite, oameni minunați și să facă prietenii cu alți adolescenți români din diaspora. De fiecare dată am mai unit și vizita capitalei noastre și le-am prezentat unele dintre cele mai importante obiective turistice de acolo. Și au fost amintiri de neuitat și alte prilejuri de a se apropia de cultura noastră care m-au ajutat în munca pe care o programasem asupra elevilor mei.

         Asta nu înseamnă că nu am avut parte și de momente mai neplăcute cu ei, dar explicabile. Mi s-a întâmplat o dată, la început de an școlar, mai exact la primul curs dintr-un an pe care l-am ținut cu grupul de elevi de liceu, atunci când încercam să-i cunosc, să-i întreb de ce naționalitate sunt și să primesc un răspuns neașteptat din partea unui elev. Declara că este italian, deși eram sigură că era român. Asta în situația în care chiar aveam și destui elevi italieni. L-am întrebat imediat de ce naționalitate este mama lui, apoi tatăl și, fiindcă mi-a spus că sunt români amândoi, l-am întrebat dacă este posibil, după părerea lui, să iasă din doi români un fiu italian. Am înțeles dorința lui, ca a altor elevi, în special a celor mai mici, de a se simți parte a grupului dominant, de a nu se simți exclus din acesta, dar nu puteam să nu pun imediat lucrurile în făgașul lor normal, pentru că trebuia să îl fac să înțeleagă că nu putem fi considerați itaieni, pentru că nu suntem, chiar având cetățenie italiană, dar și că nu avem de ce să ne rușinăm că suntem români.

          Mi s-a mai întâmplat apoi, după ce am intrat în acest proiect de predare a limbii, culturii și civilizației românești, să pun întrebări pentru a-mi cunoaște elevii și pentru a-i ajuta și pe ei să se cunoască, dar una dintre întrebări s-a dovedit inoportună. Am întrebat-o ceva legat de părinți pe o fată foarte drăguță, zâmbitoare și sociabilă. Mi-a răspuns că ea nu mai are părinți, lăsându-mă înghețată. Probabil acesta a fost cel mai dificil moment din cariera mea de profesor, momentul în care aș fi vrut să mor, să renasc și să pot să o iau de la început cu întrebările, să nu o rănesc pe fata aceea care deja suferise destul. Mă uram în acel moment pentru lipsa mea de delicatețe. Am fost însă imediat asigurată de zâmbetul său senin că nu i-am creat nicio durere în plus. Nu eram deloc convinsă de asta, dar am avut apoi ocazia să recuperez în relația cu ea și să cunosc o poveste de viață incredibilă, care ar fi putut fi un subiect al unui film dureros, o poveste din care am avut multe de învățat și în care m-am străduit apoi să aduc un pic de liniște sufletească.

          Am fost întotdeauna și sunt și azi foarte mândră de elevii mei. Unii dintre cei de aici, din Italia, au fost/sunt cei mai buni din clasă, alții au terminat facultatea sau sunt acolo și studiază cu rezultate foarte bune. Unul dintre ei chiar, un elev foarte modest, cu o familie fără mari posibilități materiale, trei ani după liceu a muncit să-și ajute familia și să poată să-și pună niște bani de-o parte pentru a merge la facultate și a reînceput să studieze după aceea, spre fericirea mea și a familiei lui, arătând tuturor că, dacă cineva are un scop în viață și luptă pentru el, reușește să îl atingă. S-au integrat toți foarte bine, dar fără să-și respingă originile. Pentru că unii dintre ei sunt născuți aici sau au venit când erau foarte mici, dezrădăcinarea o simt mai puțin decât părinții lor.

          Elevii mei de la liceu, foști sau actuali, se cunosc între ei și se sprijină reciproc. Unii au început să muncească din timpul liceului la sfârșit de săptămână și în timpul vacanțelor ca să își facă bani de buzunar sau chiar pentru a-și ajuta familiile, și-au găsit unii altora locuri de muncă, fără să renunțe la studiu. Sunt foarte mândră de ei, cu atât mai mult cu cât pe aici adolescenții nu obișnuiesc să își caute de lucru înainte de a termina studiile.

         Am reușit să cunosc și multe dintre familiile elevilor mei, mari și mici, având uneori elevi mai mulți dintre frați, toate familii frumoase, așezate, de oameni muncitori și cu credință, oameni cu care mi-a plăcut să vorbesc din când în când și cu care am colaborat și colaborez în modul cel mai frumos, dându-ne o mână de ajutor la nevoie. În acele ocazii în care am avut prilejul de a sta împreună, am făcut-o cu plăcere, iar când s-a putut, am făcut activități frumoase de promovare a culturii române cu diferite ocazii și nu de puține ori i-am văzut cu lacrimi în ochi după ce și-au văzut copiii participând cu drag la activitățile noastre. Poate cea mai mare frică a lor a fost că propriii fii nu se vor simți români, că nu vor iubi limba, cultura și poporul căruia îi aparțineau.

         Am avut apoi norocul și surpriza ca, după o perioadă de activitate la liceul de care vă ziceam, chiar în anul în care am sărbătorit Centenarul Marii Uniri, să intru într-un bar din Aprilia, orașul în care este acesta, și să dau peste un jurnal local italian în care era prezentat evenimentul pe care noi l-am sărbătorit acolo (eu împreună cu elevii mei, părinții și prietenii lor, dar și cu alte persoane din comunitatea de români și de italieni din oraș și de prin împrejurimi) spunând cât de integrată este comunitatea noastră și preluând două versuri despre mândria de a fi român de pe profilul de Facebook al uneia dintre elevele mele: „Suntem români, suntem un vechi popor, Suntem păziți de Dumnezeu și uniți sub tricolor” pe care le notasem și eu pe pagina sa cu bucuria celui care își dă seama că nu a semănat degeaba, că munca pe care a depus-o nu i-a fost în zadar.

         Ideea este că lucrurile, stările prin care trecem pot fi îmbunătățite, controlate, dar în cazul celor care trăiesc departe de casă rămâne problema dublei identități greu de împăcat, pe de o parte, în cazul nostru, de români, iar pe de alta, aceea de persoane dornice să se integreze în țara în care trăiesc, lucru care nu de puține ori duce la a se simți nepotrivite atât în țara în care s-au născut, cât și în cea de adopție. Multora le este foarte greu să reușească să stea în echilibru, pentru că fie sunt tentați să se simtă așa de români încât să refuze ce-i străin, fie își doresc așa de mult să se integreze, încât de bunăvoie lasă de-o parte tot ce ne aparține și acceptă să primească tot ce este al străinului care ar vrea să-l considere „de-al lui”. Asta pentru că, deși trăim într-o lume globalizată, este încă cu greu acceptat faptul că celălalt poate fi o sursă de bogăție, că străinul trebuie cunoscut pentru a fi înțeles, că fiecare persoană este purtătoare de bogăție culturală și umană ce așteaptă să fie descoperită.

         Sigur că ar fi imposibil să trăim ani de zile într-o țară și să nu o cunoaștem, să nu o iubim, să nu ne identificăm și cu suferințele ei. Am văzut asta atunci când Italia a trecut prin momentele de cumpănă legate de pandemie, am simțit pe pielea mea durerea pentru suferințele țării adoptive și am înțeles că același lucru l-au simțit și ceilalți străini care trăiesc aici. Dar în adâncul sufletului știu că ne va rămâne pentru totdeauna țara aceea în care am cunoscut lumina zilei, în care am călcat pe țărâna amestecată cu oasele străbunilor noștri și pe pământul sacrificiului lor, în care am auzit sunetele colindelor, ale doinelor și care ne-a lăsat în adâncul nostru pentru totdeauna un dor nestins de tot ce e frumos românesc, pentru că atunci când ne-am îndepărtat de țara noastră nu am pus în bagajele pe care le-am luat cu noi ceea ce era mai puțin plăcut, iar amintirile dureroase am încercat să le uităm, creând astfel o imagine de perfecțiune a locului pe care l-am lăsat pe care ne-am imprimat-o în minte și am sfințit această imagine punând-o apoi la loc de cinste în inima și în sufletul nostru, ca o ancoră de salvare pe care să o putem folosi la nevoie.

Noi... mulți

Cândva oamenii

aveau o familie, o țară

și pășeau pe umerii

strămoșilor lor care-i țineau

cu mare forță,

binele și răul le înfruntau

cu ajutorul celor dragi, al celor iubiți.

Apoi se spune că am avansat,

că am devenit mai bogați...

De multe ori nu avem doar una,

ci mai multe familii,

doar că fiecăreia îi lipsește

o bucățică de inimă.

Avem două țări, nu doar una,

dar niciuna întreagă, ci doar în frânturi,

niciuna care ne recunoaște,

ci care ne acceptă doar,

pentru motive diferite, și

așa am descoperit că doi e uneori

mai puțin decât unu, în realitate.

Trăim mereu cu un picior acolo și cu unul aici,

cu sufletul acolo și cu corpul aici.

Nu mai sunt granițe,

putem călători nu doar cu gândul,

dar de multe ori, căutând o viață mai bună

găsim moartea sau reaua soartă...

Și în „noi” sunt mulți „eu”,

fiecare cu povestea sa,

fiecare cu povestea mea ascunsă înăuntru,

în umbra unui frumos, dar trist zâmbet.

Lucia Ileana Pop, Roma, februarie 2022 (text publicat în antologia „Povești călătoare”, Minela 2022, vol.II)