„Să vă iubiți unul pe altul” (IOAN 13, 34)

     Acestea sunt cuvintele Mântuitorului adresate către ucenicii Săi după cina cea de taină. Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne îndeamnă la dragoste unul față de altul cum de altfel a mai făcut-o și în alte episoade din Evanghelii precum la Sf. Apostol și Evanghelist Matei. Când citim predica de pe munte, din capitolul 5 versetul 44, observăm cum Hristos ne îndeamnă să ne iubim vrăjmașii: „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”(Matei 5,44).

    Dragostea noastră către aproapele este virtutea prin care creștinul dorește aproapelui binele vremelnic și veșnic, dându-și totodată și silința de a-i face acest bine.

    În virtutea aceasta sălășluește deplin duhul învățăturii și vieții creștine. De aceea, Mântuitorul o și desemnează semn de recunoaștere al creștinului: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).

    Prin aceste cuvinte Mântuitorul se referă la dragostea duhovnicească care după Sf. Cuvios Paisie Aghioritul: „este mai înaltă decât dragostea ce o au frații după trup, pentru că înrudește pe om prin Hristos și nu prin mamă”. Este acea dragoste care nu îți permite să jignești pe aproapele tău, este acea dragoste care nu te lasă să superi pe Dumnezeul tău este dragostea divină care poate să iasă biruitoare asupra oricărei patimi.

    Mulți folosesc aceste cuvinte ale Mântuitorului cu un scop meschin parafrazându-le și schimbându-le sensul. Niciodată nu trebuie să confundăm dragostea duhovnicească cu cea trupească, și nu mă refer la dragostea trupească dintre soți, ci la „dragostea” pe care din ce în ce mai mult vor să ne-o impună să credem că este dragoste, dar de fapt nu este altceva decât o mascaradă care are ca scop de a denigra familia tradițională, formată din bărbat și femeie, și a le schimba cu familile dintre bărbat și bărbat, și femeie cu femeie. Aceste organizații de multe ori afirmă că ceea ce fac ei nu este un păcat, căci în Biblie scrie „să iubești pe aproapele” și diferite argumente care de fapt au un alt înțeles. Noi trebuie să înțelegem că faptele pe care le fac aceste persoane nu sunt binevenite în biserică, aducându-ne aminte de pedeapsa care s-a abătut asupra Sodomei și Gomorei încă în timpul lui Lot, pe care vă sfătuiesc să o lecturați din cartea Facerii, capitolul 19, din Vechiul Testament.

    Dragostea către aproapele la care se referă Mântuitorul se diferențiază de „dragostea” (dacă o putem numi așa) acelor persoane pierdute prin diferite criterii.

    Dragostea către aproapele, ca virtute creștină, trebuie să fie:

     1. Sfântă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să decurgă din dragostea către Dumnezeu, Care este Tatăl Ceresc al tuturor: „Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”. (I Ioan 4, 7-8).

     2. Sfințitoare. Adică având purtare de grijă pentru mântuirea aproapelui.

     3. Izvorâtă din inimă curată: „Iubiți-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruința”(I Petru 1, 22).

     4. Lucrătoare și jertfelnică. Adică arătându-se prin fapte: „să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.”(I Ioan 3, 18).

     5. Universală. Adică să cuprindă toți oamenii, pentru că, precum s-a spus, toți sunt fiii lui Dumnezeu.

    Aș vrea să închei cu un citat al Sfântului Iosif Isihastrul un mare părinte din muntele Athos care spune: „Hristos este iubire și cere de la noi iubire. Atunci cunoaște că Îl iubim, când îl iubim și pe aproapele nostru”.