DIN SECRETELE LUMII ANTICE_LEGĂTURI ÎNTRE SPIRITUALITATEA EGIPTEANĂ ȘI CEA TRACO-DACICĂ (I)

Motto: Orfeu, tracul, a fost inițiat în Egipt în mistere și științe.

(Herodot, Istorii)

Universul de cunoaștere al anticilor era vast și fascinant, iar cel mai scurt și mai bun drum către adevărata cunoaștere era natura, ca și lumea din om. Relatările istorice pot deveni mituri prin repovestire, acumulare de precizări și modificări care reflectă moravurile și interesele epocilor. Mitul, construcție simbolică, imaginară, devine un cult, iar cultul devine religie. Mitul, de oriunde ar proveni, a supraviețuit transmis din generație în generație și a fost integrat în cultura universală, a devenit parte a limbajului și a moștenirii umane.

Cultura egipteană a exercitat o atracție aproape magică asupra civilizațiilor din zona Mediteranei, a Orientului Apropiat și a Balcanilor. Biblia o numește înțelepciunea egipteană și a fost cunoscută de Thales, Herodot, Pitagora și mulți alții. Interesul pentru Egipt s-a manifestat și la învățații români încă din secolul al XVII-lea, la Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Această lume misterioasă a fost evocată de mari poeți și gânditori, precum Mihai Eminescu, Al. Macedonski, Lucian Blaga.  

Adevărata învățătură nu era doar o acumulare de cunoștințe, ci o trezire a conștiinței. Aceasta a făcut ca înțelepciunea egipteană, pe lângă un caracter pragmatic, să urmărească realizarea unei conlucrări între lumea divină și cea umană. Scopul era succesul în viața terestră și judecata dreaptă în fața lui Osiris, pentru dobândirea nemuririi în viața de dincolo. Religia și dogma divinității au modelat structura civilizației de pe valea Nilului. Cele mai multe secrete ale acestei civilizații, menținute în imobilitate aproape două milenii, se află în mitologia egipteană, constituită într-un sistem epic relativ unitar, în care apare lumea văzută și nevăzută, viața și moartea, destinul, raportul dintre oameni și divinități. Miturile se referă la evenimentele petrecute în Vârsta de Aur a începuturilor, când erau doar Ra, Osiris și Horus, nu și forțele răului. Această epocă trebuia reactualizată continuu, revenindu-se la perfecțiunea inițială (Mircea Eliade). Conform tradiției, Cerul și Pământul au dat naștere celor patru divinități importante, Osiris și Isis, Seth și Neftis, iar oamenii s-au născut din lacrimile lui Ra.

Cel mai popular zeu, simbolizând moartea și învierea periodică a naturii vegetale, a fost Osiris. Lui i s-a atribuit o imagine umană, mult mai apropiată de înțelegerea omenească decât a celorlalți zei egipteni, cu capete și trupuri de păsări și animale, cu aerul distant de exotism și existență secretă. A fost un civilizator, comunicând oamenilor artele și științele, ajutat fiind și de Thot, care era venerat ca idol sapiențial. În vechile mituri, chiar faraonul decedat devenea părtaș la destinul lui Osiris, zeu și rege al lumii de apoi.

Osiris a devenit progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci și al fiecărui individ, atribuțiile legate de fecunditate și creștere asigurând prosperitatea regatului condus de urmașul său, Horus (faraonul). Eu acopăr pământul, fie că trăiesc, fie că mor, eu nu pot fi nimicit. Am pătruns Ordinea…Am devenit stăpânul Ordinii…Răsar din trupul Ordinii (Textele sarcofagelor). Osiris, în orice situație ar fi fost, a rămas legat de pământ și de forțele lui tainice. A fost numit Marele Negru sau Marele Verde (culoarea pământului și a vegetației), iar în reprezentările grafice, pielea lui este neagră ca pământul mâlos sau verde ca plantele care au rădăcinile în el.

În calitate de rege al țării, Osiris i-a învățat pe supuși să cinstească zeii, să trăiască în chip evoluat și domnind peste ogoare, a descoperit binefacerile fructelor și ale legumelor. Ca urmare, îi sfătuia pe egipteni cum să cultive pământul și să îngrijească viile. Aceste atribuții i-au determinat pe greci să-l identifice cu Dionysos. În Imperiul vechi, Osiris a fost denumit Stăpân al vinului abundent, fiindcă apa (revărsările Nilului) făcea să rodească vița de vie. Din diferite considerente (poate chiar decăderea puterii statului), în secolul al V-lea î.Hr. a fost interzisă cultivarea viței, dar riturile, misterele, inițierile au continuat să circule în bazinul răsăriteam al Mediteranei și în zona traco-greacă.

Cultul lui Osiris, simbolizând moartea și învierea periodică a naturii vegetale, a rămas cu un caracter popular, având o doză de violență. Herodot povestea că adoratorii, în timpul ceremoniilor, se împungeau cu cuțitele și își aplicau tot felul de lovituri. În perioada de retragere a apelor Nilului, în cinstea renașterii zeului erau organizate mari serbări și mistere în temple. Și în templele mărețe-n marmuri albe, / Noaptea zeii se preumblă în veșmintele lor dalbe, / Și al preoților cântec sună-n harfe de argint (Mihai Eminescu, Egipetul). Ceremoniile se desfășurau în văzul lumii, dar partea cea mai importantă era tainică, doar pentru inițiați, ca și în misterele eleusine. Osiris, Regele asasinat, asigura prosperitatea permanentă a țării și a locuitorilor, astfel oferindu-le speranța în nemurire, în fericirea de după moarte. Neinițiații, însă, aveau un destin tragic, făcând ultima călătorie în Infern.

Conform tradiției, primii locuitori din Eleusis au fost tracii (Mircea Eliade). În misterele de la Eleusis au fost inițiați un număr apreciabil de greci culți, aceste mistere devenind religia de mântuire a grecilor, mecanismul intelectual și etic de integrare a omului în univers. Inițiații nu formau o „biserică” sau o asociație secretă, întrucât ei participau la cultele publice și doar după moarte se regăseau împreună. Misterele pot fi privite ca un sistem religios care completa religia olympică și cultele publice (Mircea Eliade).

Diodor din Sicilia (secolul I î.Hr.) a afirmat că Erechteus (în mitologia greacă, zeu născut din pământ, devenit zeu agrar) ar fi fost egiptean la origine. El a ajuns rege la Atena și a statornicit misterele și ritualurile Demetrei. Diodor ne dă o informație interesantă cu privire la misterele din Eleusis: Nu este decât o deosebire de nume între ritul lui Osiris și acela a lui Dionysos ori între ritul lui Isis și acela al Demetrei, ele asemănându-se foarte mult. Pedepsirea în Infern a celor nedrepți, pajiștile înflorite unde sălășluiesc cucernicii, cum și ficțiunea umbrelor, idei pe care le regăsim la oamenii simpli, sunt o imitare a datinilor de înmormântare pe care le au egiptenii. Herodot, cu câteva secole mai devreme, afirma clar că Osiris este la greci Bacchus (zeu roman), dar și că orfismul avea drept zeu și pe Dionysos, adică pe Bacchus.

Cultul lui Dionysos a fost larg răspândit pentru că această divinitate a avut un statut paradoxal, atribuindu-i-se o origine frigiană, miceniană sau chiar egipteană. Cei mai mulți mitologi greci, însă, au considerat că el provenea din lumea tracică. Ultima versiune pare verosimilă întrucât numele lui ar proveni din Sabazios, zeu trac sau erou civilizator, un alt Dionysos – înaintaș al acestuia (Diodor), în onoarea căruia se desfășurau mistere noaptea, în taina munților unde se aflau sanctuarele sale. Sabazios a fost identificat de greci, uneori, cu Zeus, cultul său dezvoltându-se prin intermediul tracilor în secolul al V-lea î.Hr sau fiul unei Zeițe – Mame de origine frigiană (Pindar, Euripide, Strabon). La traci era asemănător lui Apollo, fiind și patronul solar al cailor. El apărea în două ipostaze, ca reînnoitorul ciclului anotimpurilor și ca stăpân ceresc al lumii. A fost venerat în orfism și în misterele eleusine, având ca simbol htonic șarpele. În timpul ceremoniilor care i se închinau se foloseau mâini din bronz decorate cu conuri de pin, un șarpe sau o pereche de șerpi pe încheietură, broască țestoasă, șopârlă, vultur, berbec, ramură fără frunze, thyrs, fulger peste degetele arătător și mijlociu. Strabon l-a comparat cu Zagreus – tracul (zeitatea centrală a cultului orfic sau Dionysos) și cu Deceneu, marele preot al lui Zalmoxis din timpul lui Burebista.

Misterele zeului Dionysos erau axate pe diferitele isprăvi ale lui din copilărie și adolesceață. În timpul celebrării se efectuau anumite ceremonii legate de Dionysos – copil, așa numitele inițieri primitive. El primise de la titani obiecte – jucării (romb, titirez, arșice, oglindă), care i-ar fi distras atenția, astfel ușurându-se răzbunarea Herei. Jocul lui era cumpănit și chibzuit, după cum se desfășurau și misterele. Acest Dionysos – copil nu exista decât în context orfic, în contrast total cu Dionysos mainomenos (care îți ia mințile), zeu al escapadelor în munți și al omofagiei. După părerea discipolului lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Renașterea a fost cea care a erijat jocul și pe zeul ucis de titani prin joc în rândul divinităților supreme. Mitul orficului Dionysos se înscrie printre puținele simboluri obsesive (ludus mundi) care au hrănit meditația marilor gânditori ai epocii moderne, de la Nietzsche la Heidegger (I.P. Culianu, Iocari serio).  

Încă de mic, Dionysos a descoperit modul de a produce vin din struguri. Ajuns adult, a cutreierat întreaga Tracie, apoi Egiptul, India, a ajuns și în Infern pentru a-și salva mama și a o aduce în Olimp. Legendele vorbesc despre moartea unui tânăr, Ampelos, iubit de Dionysos, al cărui trup s-a transformat în viță cățărătoare, iar stropii de sânge în boabe de struguri. În mitologia greacă, pentru prima dată, sângele s-a transformat în vin, pe care zeul l-a dat lumii în dar. A călătorit peste tot, a dezvăluit secretul vinificației, dar a produs, fără voie, o primă victimă: regele Staphylos. Remușcările i-au inspirat denumirea ciorchinilor după regele mort, iar așa-numitul putregai nobil al strugurilor au primit numele fiului lui Staphilos, Botrys.

Însoțit de menade (bacante) și satiri, Dionysos, cu thyrsul în mână, a devenit zeul vinului, al orgiilor, al beției delirante, al plăcerilor fără inhibiție. Ovidiu îl denumea Eliberatorul, pentru că aducea lumii o oarecare ușurare, chiar o reînnoire. Este un erou de legendă. Consumul mare de vin dezlănțuia, însă, libertinajul, dezordinea, delirurile, iraționalul și setea de sânge. Era o divinitate a beției cu o dublă semnificație: beția vulgară și beția mistică, inițiatică, care ducea la starea de transă (extazul mistic), etalând profeția, oracolul, ca și cultul apollinic.

Conform povestirilor scriitorilor antici, începând cu Herodot, cultul dionysiac era orgiastic, se desfășura în munți, pe timpul nopții, la lumina făcliilor, însoțit de zgomotul tobelor și al cazanelor de bronz, de cântecele fluierelor și de vin. Participanții purtau toiege împodobite cu viță, iederă și panglici, dar cu o lance în vârf, ceea ce le transforma în arme. Bacantele dansau despletite, cu șerpi sau pumnale în mâini. Se ajungea la un fel de „manie sacră”, care putea duce la o stare de furie dezlănțuită, când se sacrificau animale. Tânărul zeu era prezentat, pe monede în special, având pe cap coarne de berbec sau de taur. Extazul dionysiac însemna depășirea condiției umane, eliberarea de interdicții, de reguli și de convenții. Mania – nebunia sacră era considerată ca o dovadă a divinizării adepților. Nu era nici o aluzie la nemurire, Dionysos fiind astfel deosebit de Zalmoxis, cu care a fost comparat și confundat. Zeul geților îi nemurea pe inițiații în misterele sale.

(sfârșitul primei părți; 29 septembrie 2021; prof. istorie Emilia Luchian; contributor Timpul Ploiești – Artă și Comunicare)