Gânduri, amintiri, reverențe...In memoriam, Toma Caragiu

Pe 4 martie 2023, Teatrul ,Toma Caragiu" din Ploiești a fost gazda unui eveniment memorabil dedicat actorului Toma Caragiu,,,Gânduri, amintiri, reverențe’’.

Amfitrionii evenimentului au fost domnii Mircea Diaconu și Claudius Dociu.

Pentru a capta atenția publicului, în deschidere, au rulat secvențe cu Toma Caragiu și cu Mircea Diaconu din filmul,, Actorul și sălbaticii"". Invitații au mulțumit directorului teatrului,,Toma Caragiu din Ploiești, Mihaela Rus, pentru inițiativa acestei omagieri.

Scena avea în partea dreaptă două fotolii, o măsuță pe care erau cafea, apă, lângă care stăteau cei doi invitați, iar în stânga, era străjuită de o vază cu flori, lângă care, când și când, veneau două artiste tinere, frumoase, mânuind magnific violoncelul.

Domnul Mircea Diaconu a precizat că nu era un show, ci o întâlnire prietenească, a rugat să fie lumină în sală pentru a putea comunica mai eficient.A evocat momente trăite alături de marele Toma Caragiu sau de alți actori precum Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, timp în care, pe fundal, au rulat imagini, sau secvențe de film cu marele actor căruia îi erau închinate momentele.A mărturisit că a avut un noroc uriaș, că accidental, miraculos, l-a împins viața între niste oameni uriași, care îl numeau,, copilul", l-au îndrumat, fiind unul mai special decât altul.Până să fie student, nu văzuse încă un spectacol de teatru.

Și-a amintit de prima întâlnire cu Toma Caragiu. Într-o seară, când era în cabină, în anul 4 de studenție, actorul văzuse spectacolul lor de producție de la sala,,Casandra’’, un amestec de musical cu texte de Caragiale.L-a zărit într-un colț, i-a scos pe Mircea Diaconu și pe încă două fete și au plecat pe stradă fără să le spună unde merg.Pentru a crea atmosfera acelor vremuri, Mircea Diaconu a inserat detalii contextuale privind acea perioadă.Și-a amintit de faptul că erau primiți în teatrul ,,Bulandra" cu legitimația de student, că vedeau în fiecare seară spectacolul,,,D'ale carnavalului" prin 1967, când Toma Caragiu juca rolul lui Pampon.Costumele cadrilate erau la modă.Lucian Pintilie a șocat la vremea aceea, a mutat Caragiale în mahala.Spectacolul începea cu Ștefan Bănică, acesta era calfă și se spăla pe picioare și cânta.La  finalul scenei, arunca lăturile pe fereastră.Această rupere de ritm și de gen a contat foarte mult.Toma Caragiu avea un succes enorm.Opera ,,De trei parale" avusese de asemenea un succes imens, pentru aceasta se mutase în București de la Ploiești, fusese adus de Liviu Ciulei.Inserțiile din timpul povestirior au ajutat specatorii să înteleagă mesajul, să își imagineze atmosfera acelor vremuri.Revenind asupra povestirii, și-a amintit că Toma Caragiu i-a dus la Capșa, că încă mai traia Friț, pe care toată protipendada bucureșteană il cunoștea, că atunci mai existau reminiscențe ale vechii lumi.Friț s-a comportat ca și cum erau niște clienți fenomenali, importanți.Era cadoul pe care Caragiu îl făcea studenților, o bucurie dăruită fără a cere ceva în schimb.Își amintea că au  fost serviți cu icre negre, creveți, ei, care, la cantină, nu aveau așa ceva. Era primăvară, avea buzele crăpate de la vânt, au fost niste stridii îngrozitor de sărate și  buza i s-a dublat, au stat toată seara acolo Avea un singur sacou pentru toata facultatea,  nu era pregătit, își ferea de privirile celorlalți mânecile tocite.Mărturisea că a fost o seară divină, Caragiu povestea, ei ascultau.Așa a fost prima întâlnire Toamna, după ce au terminat facultatea, a fost distribuit de Liviu Ciulei în ,,Într-o scrisoare pierdută" fără Toma Caragiu, cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț.Varianta originală era cu Toma Caragiu și Viorica Tapalagă în rolul Joițicii.Mircea Diaconu, constata cu tristețe că din prima variantă a distribuției  nu mai traiește decât el. Încercase Liviu Ciulei mai multe variante, l-a ales pe Mircea Diaconu pentru rolul lui Brânzovenescu.Din clipa aceea, a rămas în echipă.

O altă scenă evocată a fost aceea când,.într-o seară, când era în cabina lui, (se filmase deja ,,Actorul și sălbaticii''), se machia și Tima Caragiu l-a anunțat că ziua următoare, pe la 10 va veni o mașină să îl ia pentru a merge la televiziune să facă un scheci.Mircea Diaconu a precizat că s-a ferit mereu de varietăți, că nu era încântat de propunere și că figura lui era elocventă în acest sens și nu știa cum să refuze, Caragiu l-a văzut, cu mișcarea din,, Fabula" de mai târziu, și i-a replicat:,, Adică, eu pot să mă cobor să fac, și tu, nu?."Și a acceptat.Au făcut textul pe drum și s-a filmat totul dintr-o dată.Sistemul era magnetic și se filma cap coadă, așa a și rămas materialul,,Fabula ".Din când în când, Mircea Diaconu propunea spectatorilor să pună întrebări. A vorbit și despre Toma Caragiu,  omul, menționând că era fragil, delicat, sensibil, cald, copilăros, pur, deși, în roluri, era un tăvălug, o forță.

O altă scenă rememorată a fost aceea când, într-o noapte, Mircea Diaconu venise de la o filmare și pentru că nu avea unde să locuiască, nu avea buletin de București, nu îl  puteau angaja în primii trei ani, îl plăteau ca figurant, stătea într-o cămăruță de serviciu, pe bulevard. Se ducea acasă, acolo, era între 12 și 1 noaptea. De jos, dinspre Bulandra , venea încet Toma Caragiu, avea o cămașă groasă, cadrilată, roșu cu negru, camașa în care a fost și găsit la cutremur.I-a pus mâna pe umăr, se ducea către universitate, avea apartamentul deasupra unui bar vestit, în zonă.A plecat cu el, cu mâna pe umărul lui.Au ajuns până sus, în capul dealului, apoi au coborât către piața Kogalnicenu, au mers în jos, în sus, Diaconu nu a îndrăznit să îl întrerupă, l-a ascultat cu cele ce îi spunea și s-au plimbat așa, o vreme, apoi s-a dus acasă.A doua zi, s-a dus la teatru și a aflat că  nu mai era nicio programare cu ,,O scrisoare pierdută",  că sotia lui Toma Caragiu, Elena, plecase de acasa, iar Toma suferea ca un câine. Elena Caragiu plecase cu un regizor la Sinaia. Atunci când a fost cutremurul, actorul  nu a ieșit din casă cu Bocăneț pentru că el aștepta un telefon de la ea. Ultima peliculă era,, Gloria nu cântă" .Domnul Claudius Dociu a remarcat că fragilitatea e evidentă și în poeziile sale. Momentele de aducere în memoria spectatorilor a imaginii marelui artist de către Mircea Diaconu, cel care i-a fost partener de scenă, de cabină, au alternat cu momentele muzicale.Astfel, Alexandra Costea și Za Gwen de la Ateneul Român și au interpretat ,,Preludiu" de Johan Sebastian Bach, la două violoncele.Mircea Diaconu a amintit și de faptul că Toma Caragiu cânta foarte frumos .În opera ,,De 3 parale" erau cuplete.

O altă scenă prezentată spectatorilor a fost aceea de la ,,Sluga la doi stăpâni", când cineva din sală a râs atât de tare, încât a început și Toma Caragiu să râdă, s-a așezat în genunchi și l-a rugat să se oprească. Jucau, la vremea aceea și,,,Elisabeta I", spectacolul s-a jucat până în ' 78, era un teatru în teatru, el juca rolul unui bancher evreu de la care se ducea Elisabeta să împrumute bani, când spaniolii au fost infrânți de englezii care erau mult mai puțini.Actorul a remarcat faptul că erau vremuri minunate, că exista un exercițiu al  farselor, Caragiu era încântat de ele, recuziterul, era provocat să schimbe ceva pentru a face farsa.Diaconu juca rolul lui Filip al II-lea, avea un pantalon scurt, bufant, avea o sticluță în care sugera că bea whiski, dar, de fapt, în care era apă, și, în timp ce țipa, scotea sticluța și tragea o dușcă.Într-unul dintre spectacole, Toma Caragiu l-a pus pe Tache să pună în sticluță vodka, a tras acea dușcă, strâmbându-se la față gâtuit, făcându-l fericit, prin reacția avută. A evidențiat latura copilaroasă a artistului.

Domnul Claudius Dociu a mărturisit că a avut ocazia să înregistreze cu Marin Moraru și acesta spunea că lui Toma Caragiu îi plăcea să fabuleze.Mircea Diaconu considera însă că teatrul e o altă realitate. Aprecia că atunci când povestesc oamenii, au variante diferite ale aceluiași fapt. ,,Actorul comunică o altă realitate", mărturisea Diaconu.,,E o zonă ce dispare odata cu actorul, folclorul teatral.Ea nu dispare câtă vreme ne amintim".La una dintre dispariții, la înmormantarea lui Emil Hossu, a conștientizat că actorul moare cand îi moare ultimul spectator.

Și-a amintit și de un turneu în Rusia Sovietică, cu ,,O scrisoare pierdută", stătea la un hotel la Leningrad, la marginea orașului.Toma Caragiu, Ștefan Bănică și Octavian Cotescu voiau să meargă în centru, taxiul lua câte 4 oameni, așa că l-au strigat și pe el, să fie 4.Se îmbrăcaseră ca pentru centru. Ștefan Bănica era extrem de elegant, cu un sacou bleumarin, cu nasturi aurii, pantaloni albi, fuma Kent.Lângă Banică a venit un rus semibeat, avea o punguță cu sticle și stătea acolo, aproape de Bănică, vădit incomodat de prezența sa.Actorii vorbeau tare, a intrat și el în discuție, în rusă, nu îl lua nimeni în seamă. Banică l-a oprit, l-a întrebat:,,Parlez vous france?" Acesta a răspuns,,Niet".Scena aceasta a rămas fixată în memoria lui Mircea Diaconu, cu nuanța ei comică, datorită faptului că Ștefan Bănică, se tot ferea să nu fie deranjat de rusul intrus în cercul lor.Actorul considera că acest folclor teatral se va duce pentru că generația se schimbă, constatând că cei mici nu au reflexul farsei.

Era director la teatrul ,,Notara" când a invitat fetele de la secretariatul literar cu reportofoane, fetele au imprimat tot ce se vorbea acolo, apoi au scos o broșură, care a avut mare succes.Despre relația lui Toma Caragiu cu Ploieștiul, Diaconu mărturisea că Toma Caragiu își amintea multe despre perioada cu prestația de aici.Claudius Dociu remarca faptul că el a înființat teatrul la Ploiești.Marin Moraru spunea despre Toma Caragiu că era un vrăjitor, provoca lucruri.

Într-o zi, în cabină, Diaconu l-a anunțat pe Caragiu că se însura fratele său și că trebuia să meargă la nuntă, să îl  ajute și Toma Caragiu l-a întrebat unde. Nu a durat mult și a apărut și acesta acolo.Diaconu mărturisea că acesta era omul.A venit a fratele lui, le-a adus mirilor o jucărie din lemn care a devenit bijuteria familiei, e pusă la loc de cinste.,,O minune, acesta era’’, mărturisea actorul, referindu-se la Caragiu. În cabină, zicea:,,bă, tu trebuia să fii copilul meu".,,Așa bătrân? Găsești o fată cu situație.Și-a amintit și de momentul când a venit tatăl său, învățător, veteran de război, vânător, a întrebat de el, venise cu trenul, iar Toma Caragiu și el se împrieteniseră imediat, zicându-i:,, mi-l dai mie? Facem o notă de plată! " Mărturisea cu nostalgie că aveau aceeași vârstă, că erau minunați oameni pe vremea aceea, aveau ceva cald în ei, și când povesteau, te îmbrăcau în bucurie, aveau o lumină proprie.Constata că lumea de azi e eficientă, dar rece.Era tare fericit că a trăit printre ei atunci.Și-a propus să scrie despre toți pentru că  merită să rămână imaginea lor vie. Își amintea cum aceștia umpleau scena..,,O scrisoare pierdută"era montată de Liviu Ciulei în Teatrul Bulandra.Singurul care era de la Teatrul Național era Dem Radulescu.Mircea Diaconu era Brânzovenescu în cuplu cu Farfuridi, adică Dem Rădulescu, toți îl ajutau să facă față rolului și coechipierului.Din cuvintele actorului, s-a simțit permanent admirația pentru actorii consacrați și modestia sa, precum și recunoștința că a putut să joace, să facă parte din lumea lor. Remarca faptul că Dem Rădulescu era alt vulcan care înghițea tot, că el era un puști atunci, dar toți țineau cu el.Erau situații de scenă când îi luau apărarea.Mircea Diaconu a făcut o reverență în fața acelor oameni care nu l-au lăsat singur niciodată.Za Gwen și Alexandra Costea au interpretat Jean Baptiste Barierre, cu Sonată.Momentele evocatoare au alternat cu momentele muzicale, de respiro, de aprofundare, cadere în timpul trecut, vizualizand imagini cu Toma Caragiu din diverse etape ale existenței sale, fotografii și secvențe de film.Nu au rămas înregistrați cu spectacolele, nu se practica atunci, televiziunea română își făcea propriile spectacole, au rămas filmele.Dacă se facea medalionul unui actor, se filma o bucațică doar.

Mircea Diaconu aprecia că teatrul e relația directă, nemijlocită între doi oameni. că acesta moare imediat ce s-a terminat.În viziunea sa, relația e atât de specială, încât puțini o aplică.Relația,  scena, oamenii, așa trebuie să rămână.Grecii nu aveau decoruri, aveau povestitorul.Mărturisea că subiectul se numește convenție teatrală,  că  ne comportăm ca și cum acolo e un munte sau  e marea, dacă așa se spune. Forța imaginației celuilalt e uriașă, pe ea se clădește, ca în dragoste, trebuie să fie doi.Când cineva intervine cu proiecțiile sau altceva,  rupe vraja. E o formă de templu, semitransă, de intrare într-o magie.Cortina, întunericul sunt instrumentele de intrare De multe ori, nu mai există gongul. Constata diferențele dintre vremea veche și cea actuală, Amintea de vremea veche, de teatrul din Giulești, cu regim muncitoresc când, i-au trimis să joace într-o uzină.Cineva de la sectorul de partid a încercat să vorbească.Susținea că teatrul trebuie să fie o formă de magie, e o altă realitate, la care, tu adaugi ce știi tu, din sală, și le știi numai tu.Uneori, știi mai multe. Scena, povestea sugerează, dar împlinirea e în sală.A înaintat ideea că despre plâns se poate vorbi în sensul că nu actorul plânge pe scenă, lacrima trebuie să fie acolo, în public.Pe scenă, se sugerează, este adus spectatorul într-un punct de apogeu, până la ce știe numai el, adaugându-se memoria afectivă.Constata cu tristețe că mecanismul acesta nu mai contează. De 15 ani, nu a mai urcat pe scenă că era altfel atunci.Trăiau altfel, aveau alte nevoi, nu întreba nimeni:,, cât mă plătești pentru asta?'' A rostit o pledoarie despre frumusețea teatrului. Au rămas filmele cu Toma Caragiu, avea 51 de ani când a trecut în altă lume..Claudius Dociu l-a întrebat despre atmosfera de la filmări.Diaconu a precizat că în ,,Actorul și sălbaticii", îl reprezenta pe Constantin Tănase. Filmul, pe vremea aceea, era ca un film american de mare valoare. Era scris de Titus Popovici, cel mai bun scenarist, considera că se apropie de el, din punct de vedere valoric, Nae Caranfil .A scris filmul pentru Toma Caragiu.A vorbit despre proiectele actorului, despre condiția sa, susținând că actorul nu își face proiecte, că el așteaptă un telefon. Dacă îl chema cineva, includea în proiectele sale un film.

S-a trezit că în clubul lumii bune a Buftei a fost chemat și el.Tipologic,  nu se încadra, avea 23 ani.Nu era el.Titus Popovici a avut ideea, Caragiu a fost de acord, au mizat pe el. Își amintea cum l-au îmbrăcat în costum, stăteau în fața teatrului evreiesc, lucraseră să îl facă comisar, a alunecat, avea încălțări cu talonete să pară mai înalt.Toți aveu emoții, erau speriati A invocat o vorbă celebră, cum că un maestru pe scaun așteaptă să înceapă.,,Maestre, întreabă tânărul, dvs nu aveți emoții.?Acesta îi răspunde:,,Cine nu are emoții nu are talent."Toți tremurau ca varga, jucau 12 spectacole pe săptămână.Remarca faptul că există emoții care te împing, devii chiar obraznic, curajos până la obrăznicie, capeți impertinență actoricească.Condiția  e să mizezi pe om, pe poveste, că acum sunt efecte, industrie.La ultimul film,,,Gloria nu cântă", regizat de Alexandru Bocaneț, în  martie 1977, a tremurat pământul .

Za guen și Alexandra au interpretat ,,Polca" de Friederich Gwen, compozitir polonez pentru teatru, cinematografie.  

Mircea Diaconu a revenit cu povestirea despre,, Revizorul"de Gogol, care a avut premierea în 1972, s-a jucat de 4 ori, era un spectacol subversiv, Toma Caragiu era primar, Virgil Ogașanu era revizor.În acea perioadă, Toma Caragiu era secretarul de partid al teatrului,,Bulandra", la Teatrul Nottara, George Constantin, directorul teatrului era Liviu Ciulei, era uriaș spectacolul. Dupa al 3-lea spectacol, a fost trimisă o delegație de 3 oameni, cu funcții foarte mari, era un fel de control, aceștia stăteau la balcon, în spatele lor erau cabinele de sunet și lumină, în dreapta și în stânga erau personalități culturale. În urechea lor turnau otravă, oamenii de cultură erau revoltați, când au ajuns acasă fiecare, au aflat despre comunicatul că e interzis spectacolul și că se desființa teatrul. Toma Caragiu a fost pion principal în acele moment.Primarul îl simboliza pe Nicolae Ceaușescu.O lună întreagă nu s-a mai jucat, au fost chemați la muzeul Duțu, și acolo, într-o sală, a avut loc o sedință de 13 ore, de înfierare, au fost puși la zid, a fost o tensiune infernală.Personalitățile acelea culturale nu mai sunt în viață. L-au dat afară pe Liviu Ciulei, pe Toma Caragiu, au urmat ani urâți, au trecut și prin genul acela de întâmplări de vamă plătite prostiei, capetelor pătrate În aceeași perioadă, și Marin Preda a amenințat că se sinucide.Întotdeauna era altceva decât se spunea, transmițând altceva decât se numea prin simboluri, interpretare, sugestie, publicul era complicele, aceasta a fost rezistența prin cultură împotriva regimului. Fiecare își traducea în felul lui, era un cifru, plecau acasă de la spectacol, mai întăriți. Oamenii veneau și cu șube, dacă era frig.A fost un scandal la Teatrul Bulandra pentru că la un spectacol, când se turna scena, a înghețat șampania în pahare și au primit după aceea directive ca ea să se toarne la cald.Era o formă de complicitate între actor și spectator. Claudius Dociu l-a întrebat ce își amintește de zilele cutremurului din1977.Cutremurul în sine e o poveste, a fost o încercare pentru românii care au trecut prin marasm.Pe Mircea Diaconu, l-a prins pe scenă.Abia a doua zi, pe lumină, au început să umble prin oraș, mărturisea că era o solidaritate de nedescris între oameni, făcea fiecare ce putea.Unii aduceau ceai, o păturică, scurmau cu mâinile,cascadorii căutau oameni, Stavro a și murit, a subliniat solidaritatea  tuturor, precizând că în momentele grele, noi, românii, suntem ca un singur corp. A fost un moment de generozitate, se căutau unii pe alții, iar el a aflat pe seară că la Toma Caragiu a căzut blocul.Își aminti că Toma Caragiu avea o frică neomenească de avion, îi ghicise o țigancă mai demult că va muri într-o prăbușire.Colegii îi dădeau să bea și îl țineau de vorbă când erau în avion pentru a depăși momentele acelea, țineau unii la alții, se respectau, a fost o prietenie de neimaginat toți cei de atunci.Toma Caragiu ținea foarte mult la Jean Constantin, l-ar fi luat și acasă dacă putea. Găsiseră 10 sau 20 de dolari în apartamentul său, la cutremur și deja începuseră să vorbească despre el că deținuse valută.Actorul a precizat că există actori pe care îi iubești, nu vedete.Avea sentimentul că era prieten cu toată lumea.Când a murit Amza Pelea, s-au blocat 3 cartiere.Pânaă atunci, revista ,,Cinema "avea un singur actor pe copertă. Apoi, trebuia să fie câte 5 ,6, să nu se creeze cultul personalității.Claudius Dociu l-a întrebat când i-a strâns mâna ultima dată lui Toma Caragiu, iar Mircea Diaconu spuse că trăiau împreună, mergeau în trenuri, făceau navete, stăteau în aceeasi cabină, că nu a reperat concret clipa aceea.Conchidea că destinul nu poate fi negociat, că important e să ne amintim unii de alții mai des.A amintit de vremurile pe care le trăim, de prietenia pe facebook în care nu crede.Pentru el, teatrul înseamnă un om față în față cu alt om.Un om vorbește cu celălalt, e ecuația etern umană.Pentru apropiere, e nevoie de atingere, de privire, nu de mijloacele moderne.Și-a exprimat îngrijorarea cu privire la direcția în care evoluează lucrurile în plan general, neștiind încotro ne îndreptăm exact.A încheiat discursul cu o reverență, concluzionând că avem de toate, că suntem responsabili ca amintirile să fie duse mai departe, că actorii aceștia magici ne-au dat motive să trăim mai multe vieți, în mai multe dimensiuni.Și-a amintit și cum la un moment dat venise cu mai mulți actori cunoscuți, printre care și Toma Caragiu, a rămas în urmă să parcheze mașina, ceilalți deja intraseră și generalul nu l-a mai lăsat să intre după ei.Toma Caragiu s-a întors la ușă să îl ia, având loc acolo următorul schimb de replici: ,,Maestre, zicea generalul, n-are ținută!’’Iar Caragiu a replicat:,,Nu vezi că e îmbrăcat în actor?''

Seara acestei întâlniri de pe 4 martie 2023 a adus în memorie sau la cunoștința auditoriului nu numai poveștile despre Toma Caragiu, sau despre o perioadă trecută, ci a avut în sine povestea ei, cu imaginea în scenă a domnilor Mircea Diaconu, Claudius Dociu, cu istorisirile, provocările lor, cu imaginea și muzica interpretată de doamnele Alexandra Costea și Za Gwen, cu detaliile legate de esența teatrului și despre condiția actorului, oferind tuturor motive să se bucure, să învețe, să prețuiască darurile primite.

Iulia Dragomir