DIN SECRETELE LUMII ANTICE_LEGĂTURI ÎNTRE SPIRITUALITATEA EGIPTEANĂ ȘI CEA TRACO-DACICĂ (II)

Motto: Orfeu, tracul, a fost inițiat în Egipt în mistere și științe.
(Herodot, Istorii)
Legendele și povestirile lui Euripide (Baccantele) sau Diodor din Sicilia l-au făcut pe Dionysos erou, justițiar și dezrobitor, triumfător, dar și misionar al propriului său cult, posibil o formă timpurie de panteism (identificarea zeilor cu natura). Se deosebea de ceilalți zei prin numărul mare de epifanii (revelații) și transformări (Mircea Eliade, Istoria credințelor…). Cultul dionysiac, mereu contradictoriu, a căpătat treptat o semnificație filosofică, pe care Fr. Nietzsche a definit-o ca fiind stadiul la care omul a dobândit conștiința de sine, deci a devenit înțelept.
Structural, Dionysos pare mai aproape de oameni decât de zei. În lupta dintre zei și giganți a ucis cu thyrsul, a devenit ciorchine pentru a seduce fecioare, a transformat în lilieci pe fiicele regelui din Beoția, Mynias, pentru că preferau o viață contemplativă și i-a îndeplinit lui Midas dorința nesăbuită de a avea doar aur (prin atingerea ființelor sau a lucrurilor). Îl iartă, văzându-i suferința, vraja putându-se risipi prin spălare cu apa din râul Pactolus.
Faptele l-au făcut din ce în ce mai cunoscut: le lua mințile celor care i se împotriveau (Lycurg, Pentheus), i-a transformat în delfini pe pirații tirenieni. Despre mitul lui Lycurg, rege al Traciei, sunt multe relatări aparținând lui Homer, Hyginus, Diodor și Nonnos. Ideea este aceeași și anume că Dionysos, bacantele și satirii, care îl însoțeau, nu au fost bine primiți în Tracia, fapt pentru care zeul s-a răzbunat luând mințile regelui. Autorii au avut versiunea proprie: Lycurg și-ar fi omorât fiul considerându-l un butuc de viță de vie, și-ar fi atacat propria mamă sau ar fi distrus toți butucii întâlniți în cale pentru că bacanta Ambrosia, transformată în butuc, ar fi încercat să-l sufoce. Pedepsele îndurate de nenorocitul de rege au fost și ele diferite: legat de patru cai și sfâșiat, orbit, abandonat fiarelor în Munții Rodopi, torturat și răstignit.
Pentheus, nepotul zeiței Harmonia, ajuns basileu al Thebei, a avut o soartă asemănătoare lui Lycurg din același motiv, nu agrea cultul dionysiac. Sfârșitul și l-a găsit într-un mod cumplit, fiind sfâșiat de propria mamă, Agave. Aflată printre bacantele furioase, pradă rătăcirii în plin extaz ritual, a prins și a sfâșiat un pui de leu, de fapt fiul său care iscodea ceremonialul, i-a înfipt capul în vârful unui thirs și s-a întors la Theba, unde descoperă întreaga tragedie care s-a abătut asupra familiei sale.
Dyonisos putea fi iertător și necruțător. Făcea „casă bună” cu Apollo, templul din Delphi fiind împărțit între cei doi: iarna era adorat Dionysos, iar vara era consacrat lui Apollo. Devenea un adevărat eliberator al vieții odată cu venirea primăverii. Mitul și cultul făceau referire la reînnoire, coborâre/căutare și ciclicitate. Ca urmare, lui și vinului li s-au dedicat imnuri corale (legendele pomenesc de un bard numit Arion, depășit numai de Orfeu), sărbători, mistere, ritualuri, iar din serbări s-a născut teatrul antic. Euforia creată de vin, dansurile, chiotele și cântecele erau interpretate ca o plată a vieții beatifice lipsită de griji și ca o anticipare a fericirii de după moarte.
Complexitatea și contradicțiile cultului dionysiac îl puteau determina pe antic să vadă străinul din el, forța care putea dezlănțui patima divină. Homer a caracterizat cultul ca fiind practicat de cel beat, de cel cuprins de beție furioasă (mainoumenos), iar Heraclit îl considera pe Dionysos ca pe o entitate în oglindă a lui Hades sau ca pe însuși zeul lumii subpământene. Alexandru cel Mare a extins cultul dionysiac/orfic până în India, dar festivitățile au devenit tot mai sălbatice și mai neînfrânate. Sub presiunea altor culte, adoratorii lui Dionysos din secolul al III-lea î.Hr. nu și-au mai putut etala însemnele zeului și nici adeziunea la manifestările confesiunii respective.
Poate că a devenit normal pentru mulți inițiați în diferite alte mistere să dorească reformarea cultului dionysiac. Însuși Herodot ne-a lăsat celebra lui lecție de viață: să trăiești total, dar nobil, în prezent. Prezentul trebuie valorizat din punct de vedere religios. Bucuria de a trăi nu mai este la grecii antici o plăcere de tip profan, ea revelează beatitudinea de a participa la spontaneitatea vieții și la maiestatea lumii.
Printre cei mai cunoscuți reformatori ai cultului dionysiac a fost Orfeu, fiul muzei Calliope (muza poeziei epice) și al regelui trac Oiagros. A fost crescut și inițiat de muze, iar Apollo i-a dăruit propria sa liră. Herodot și Diodor din Sicilia au încercat să explice relația dintre cultul dionysiac și cel orfic: Osiris este la greci Bacchus. […] Dionysos – Bacchus a primit un cult și rituri împrumutate din Egipt. […] Preluat din Egipt, cultului i s-au adus mici schimbări (Herodot); Orfeu, care a călătorit în Egipt, a luat parte la inițierile și la tainele lui Dionysos. Fiindcă se împărtășise din învățăturile egiptenilor cu privire la zei, el a strămutat nașterea străvechiului Osiris în vremuri mai noi. […] Pe scurt, elenii ar fi pretins că sunt ai lor eroii și zeii cei mai vestiți ai egiptenilor (Diodor). Se uită însă, un aspect important: Orfeu era trac. Ca urmare, el a dus cunoștințele, doctrinele și misterele din Egipt întâi la traci, pentru că erau de aceeași limbă și cultură cu el, asemănările fiind izbitoare. După aceea le-a transmis grecilor.
Orfeu, prin cântecul său, izbutea să miște pietrele, să îmblânzească fiarele și a salvat echipajul Argonauților. Tradiția l-a considerat o realitate istorică, un mare poet și profetul cultului dionysiac. A ajuns cel mai de seamă dintre eleni în științele misterelor și a teologiei și cel mai mare dintre poeți și cântăreți (Diodor din Sicilia).
Dragostea lui absolută pentru soția sa, Euridice, o nimfă din Tracia, i-a schimbat apoi traiectoria vieții. Inițial, cântecul său avea forță vitală, armonia aducea pacea, iar violența era curmată de cântec. Soția moare mușcată de un șarpe și lucrurile s-au schimbat radical. I-a fermecat pe zeii Infernului cu cântecul său și urma să-și recupereze soția, dar neîncrederea în promisiuni l-a determinat să încerce s-o privească. Pierderea definitivă a Euridicei i-a provocat o durere atât de mare încât a refuzat toate ofertele de dragoste ale menadelor trace. Nu a mai putut să le convingă să trăiască în armonie. Nu s-a mai închinat lui Dionysos și nici lui Apollo și a sfârșit prin a fi sfâșiat de bacantele mânioase (în altă versiune, de titani). Trupul a plutit până în insula Lesbos, simbol al poeziei lirice, iar capul a devenit un oracol. Doar lira a fost salvată de muze și transformată într-o constelație. Lumea umbrelor s-a manifestat prin jale. Era necesară o schimbare în interpretarea legendei și aducerea unei speranțe.
Orfeu a devenit fie o personalitate istorică (proroc, poet, doctor, descoperitor al literelor și al scrierii), fie un personaj născocit (Aristotel și Cicero nu credeau că ar fi existat). Cu toate acestea s-a întemeiat o nouă religie care i-a purtat numele. Se poate spune că Orfeu încălca voința Destinului, îndemnându-i pe pământeni să fugă de moarte și îi elibera de sub stăpânirea întunericului sau al ignoranței prin cântecul său. Credinciosul orfic trebuia să-l urmeze pe zeul Dionysos și să-l imite parțial, dezlegându-se de viața terestră. Cultul dionysiac s-ar fi clădit spre sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr, înainte de războiul troian, iar doctrina orfică înainte de secolul al VI-lea î.Hr.
În mitul lui Dionysos – Zagreus a apărut ideea că tracul Zagreus ar fi influențat noul cult, în special în practicile inițiatice. În schimb, Pausanias a considerat că atenianul Onomacrit ar fi desăvârșit orfismul, plecând de la doctrina păcatului originar și a salvării. Moartea lui Dionysos – Zagreus, sfâșiat de titani, a provocat mânia lui Zeus care i-a fulgerat, iar din cenușa lor s-au născut oamenii care au moștenit natura divină a titanilor ca fii ai Cerului și ai Pământului, dar și natura titanică, adică spiritul răului și al violenței. Doar prin ascetism și purificare se putea șterge păcatul originar, triumfând asupra viciului și asigurând inițiaților fericirea postumă.
Treptat, orfismul și-a adăugat o cosmogonie proprie, o mitologie și o soteriologie (mântuire prin jertfe benevole), ca și un mod de viață aparte bazat pe interdicții, purificare și reguli asemănătoare cu cele egiptene, care duceau spre puritate și asceză. Se desprindea astfel de cultul dionysiac și poate că acesta a fost motivul pentru care Orfeu a fost urât și apoi omorât – un asasinat care intra în ordinea lucrurilor. El se afla în mijlocul conflictului între o religie cu nuanțe faustice (depășirea limitelor umane) și o religie apolinică, caracterizată prin seninătate, echilibru, ordine și claritate.
Orfismul cerea credincioșilor acea puritate care-i elibera de lumea murdară terestră. Puritatea fizică și apoi cea spirituală reprezenta ritul central al cultului divin. Preoții egipteni se rădeau pe cap și corp la trei zile, efectuau patru spălări zilnice, practicau rituri și fumigații cu tămâie, ultimele acțiuni fiind prezente și în cultele preoților asirieni, babilonieni și geto-daci. Interdicțiile se refereau la alimente, impunându-se vegetarianismul, la vin și la scris.
La unele popoare (sumerieni, babilonieni), vița de vie era identificată cu iarba vieții – simbolul vieții. Ea era consacrată marilor zeițe. Spre exemplificare, o notăm pe Zeița-Mamă, care a primit numele de Zeița-butuc-de-vie (M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor).
În Egiptul vechi vinul era adus ca prinos zeilor și morților, făcându-se libațiuni. Exista o sărbătoare a beției închinată zeiței Hathor, care era ocrotitoarea femeilor și patrona bucuriile vieții, veselia, petrecerile, iubirea, voluptatea, muzica, dansul și băutura. Ulterior, vinul a devenit simbolul sângelui lui Seth, considerat dușmanul zeilor. Preoții, în special cei din Helliopolis, nu beau vin, ca și regii de altfel. Nu se mai făceau libațiuni cu vin nici zeilor, nici morților. Plutarh, unul dintre inițiații misterelor dionysiace, a afirmat că preoții egipteni considerau vinul vinovat de nebunia oamenilor, întrucât el s-a născut din vița de vie care a răsărit din pământul udat de sângele dușmanilor zeilor. Regilor egipteni li s-a îngăduit consumul de vin abia în secolul al VI-lea î.Hr. Herodot a confirmat cele relatate de Plutarh, dar în mormintele faraonilor s-au descoperit numeroase reprezentări ale viței, ale ciorchinilor și ale culegătorilor.
Cultul zalmoxian getic, prin marele preot Deceneu (secolul I î.Hr), a interzis existența viței, ca o lepădare totală de cultul orgiastic dionysiac. Posibil ca acest gest să fi fost împrumutat din Egipt – perioada târzie (marele preot călătorind prin această țară), sau de la celții cu care geto-dacii au venit în contact încă din secolele V-IV î.Hr. Poporul l-a considerat pe Deceneu pătruns de suflu divin, ca și Zalmoxis, iar în semn de supunere geții s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin (Strabon). Poetul Ovidiu a constatat că nici în Scitia Minor nu mai existau vii și nici vițele, cu cârceii lor, nu se împrietenesc cu ulmul.
(sfârșitul părții a II-a; 06 octombrie 2021; prof. istorie Emilia Luchian; contributor Timpul Ploiești – Artă și Comunicare)
- Prima parte -> https://portal.revistatimpul.ro/timpul-ploiesti-arta-si-comunicare/din-secretele-lumii-antice_legaturi-intre-spiritualitatea-egipteana-si-cea-traco-dacica-i/
Nicio persoană nu a recomandat încă
Recomandă acest articolEtichete: timpul ploiesti, arta si comunicare, emilia luchian, istorie, egipt, traco-daci, antichitate
Răspunsuri
Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.
Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.
După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.