DIN SECRETELE LUMII ANTICE_LEGĂTURI ÎNTRE SPIRITUALITATEA EGIPTEANĂ ȘI CEA TRACO-DACICĂ (III)

Motto: Orfeu, tracul, a fost inițiat în Egipt în mistere și științe.

(Herodot, Istorii)

Interdicția scrisului pare a fi ciudată din moment ce Orfeu l-a dat oamenilor. La numeroase popoare textele apar târziu, iar barzii, druizii și șamanii (inițiați în mistere) rețineau pe dinafară poemele, miturile, doctrinele, oferindu-le sacralitatea. Această interdicție a fost valabilă la traci, celți și la brahmanii din India (abia în secolul al III-lea î.Hr. regele Așoca a permis scrierea textelor). La evrei, doar Vechiul Testament era scris. Esenienii, considerându-se profeți (văzători), au încălcat interdicția și ne-au lăsat Manuscrisele de la Marea Moartă și numeroase apocrife (ascunse, îndoielnice). Talmudul și alte cărți erau învățate prin repetare pe dinafară.

În tradiția clasică, Orfeu apare ca un preot purificator, un vrăjitor și un doctor miraculos. De la purificare derivă și ascetismul orfic, retragerea din fața vieții terestre și cunoașterea lumii subpământene. Împărăția lui Orfeu, ca și cea a lui Osiris era subpământeană, unde un tribunal judeca sufletele morților. Răsplata pentru sufletele bune era călătoria spre Câmpiile Elisee, spre cer și lună, unde se trăia o adevărată fericire, iar răsplata postumă pentru cele rele o reprezenta Tartarul. Orfeu, pe lângă riturile de inițiere în mistere, a preluat din Egipt legenda despre lumea subpământeană. Văzând ceremoniile de înmormântare și veșmintele specifice morților confecționate din lână albă, și-ar fi putut imagina legenda cu privire la Infern, întemeindu-se poate pe amintirile ce le păstrase și în parte pe închipuirea sa (Diodor).

În ciuda naturii sale divine, sufletul era predestinat suferinței și întinării (miasma) și deci era silit să se încarneze în alt trup. Se crea un avatar pentru cei neinițiați, fiind necesare mai multe purificări periodice (prin lustrații, litanii, mortificări, pedepse), ca în cultul lui Sabazios și mai multe vieți terestre pentru a se obține o purificare totală a sufletului. Trupul era considerat temniță (mormânt) a sufletului și ca urmare, orfismul se baza pe credința în metempsihoză și în mântuire. Pentru a scăpa de lanțul reîncarnărilor, orficul trebuia să ducă o viață ascetică. Orfismul, deși respinge cultul orgiastic dionysiac, nu pretindea abstinența sexuală și nici izolarea de lume. Sărăcia, în orfism, era considerată o condiție esențială a lepădării de lume, ca și în budism sau brahmanism.

Pe niște lamele de aur datând din 400 î.Hr. descoperite în Italia de Sud și în Creta, ca și pe papirusul de la Derveni-Salonic a fost notată o descriere a lumii de apoi și erau enumerate normele de conduită ale sufletelor. Noțiunea de răspundere individuală pentru faptele comise în viață așeza inițiatul pe un anumit itinerariu ce trebuia parcurs după expiere și i se ofereau cuvintele-parolă pe care trebuia să le rostească la vămile sălașului decedaților. Umbrele morților se odihneau lângă un izvor aflat aproape de casa lui Hades, dar nu li se permitea să bea din apa miraculoasă până ce nu vor ajunge la Lacul amintirilor, unde vor cere îngăduință să bea. Platon interpretează această credință a orficilor în sensul că sufletul vrea să bea din Râul nepăsării nu pentru a-și aminti, ci pentru a uita, dar nici aceasta în totalitate, întrucât nu ar obține izbăvirea.

Se impune o comparație între ideile izvorâte din Iliada lui Homer și orfism, diferențele datorându-se timpului și schimbărilor doctrinare. Astfel, la Homer eroismul este optimist, sufletul este doar suflare, zeii sunt nemuritori și antropomorfizați. La orfici viziunea asupra existenței umane este încărcată și mohorâtă, sufletul este esența ființei, având origine divină și destin nemuritor, iar divinitățile nu au claritate, ajungându-se la un fel de monoteism panteist.

Religiile mistice încep să iasă din latența de milenii sub influența cultelor din Tracia și Frigia. Apar zei ai purificărilor, se promite fericirea după moarte, pitagoreismul din Ionia se confundă cu orfismul, se observă influența misticismului la Heraclit și Anaximandru, iar religiile de mistere sunt treptat părăsite de elita socială, mai puțin de mase, care încă mai crede în incantațiile cele bune ale lui Orfeu care le ajută în trecerea mai ușoară peste problemele vieții.

În aceeași perioadă (secolele VI-V î.Hr.) au apărut preoții-prooroci, descriși de Platon: proorocii îi conving pe stăpâni cum că stă în puterea lor – putere ce o obțin de la zei prin jertfe și descântece – să vindece, prin praznice și serbări, păcatul cuiva sau al strămoșilor. Și mai făgăduiesc, dacă cineva dorește lovirea unui vrăjmaș, că prin cheltuială mică îl vor vătăma, deopotrivă pe drept și pe nedrept, prin vrăji și cu ajutorul duhurilor, susținând că ei pot să-i înduplece pe zei, ca aceștia să-i slujească. Ca urmare au apărut tot mai multe superstiții, magia, noi culte orgiastice în Orient, iar orfismul s-a mai păstrat în comunități independente. Deși la originea orfismului stătea un sincretism trac, frigian, egiptean și iranian (deci nu avea o unitate perfectă), acest cult a stat la baza revoluției raționale a gândirii grecești. Esența mitului lui Orfeu constă dintr-o catabază (coborâre, depresie) și moarte, el instituind puterea amintirii (viață și adevăr) în opoziție cu implacabila uitare (Mircea Arman).

Conexiuni interesante sunt între cosmogonia egipteană și cea orfică: începutul lumii este într-un ou, ouat de marele Ibis (zeul Thot) ori de șoimul Horus, fiul lui Isis și al lui Osiris; la orfici, Dionysos-Zagreus a luat ființă prin partenogeneză, fiind născut de Zeița Mamă. Zeitatea primară a generării vieții, la anticii greci, era o entitate hermafrodită (Phanes), aducătoare de lumină, apărută dintr-un ou cosmic, clocit de un șarpe. La traci se credea în învierea reală prin Dionysos-Sabazios, care implica atât nemurirea sufletului, cât și cea a trupului. Din legătura lui Sabazios cu Zeița Mamă s-a născut primul preot al cultului trac, identificat cu un rege, cu Orfeu ori cu Zalmoxis, ultimul numit și Orfeul nordic sau, conform interpretărilor anticilor, Cel care se află pe culme. Sub influența orfismului, creștinismul îl prezenta inițial iconografic pe Iisus în centrul oului cosmic.

Dar nu numai Orfeu a fost în contact cu spiritualitatea egipteană, ci și un mare înțelept traco-get, Zalmoxis, doctrinele orfice fiind similare învățăturilor zalmoxiene. Herodot are două aserțiuni cu privire la relația dintre Pitagora și eroul civilizator, devenit zeu al geto-dacilor. Privind critic, lucrurile sunt din ce în ce mai clare și anume că Zalmoxis a trăit înaintea filosofului (după unii, posibil între secolele IX-VII î.Hr.). O atestă și scriitorul grec Hermipp Callimachus.

Strabon, mai târziu și Iordanes, relatează despre călătoria lui Zalmoxis în Egipt, învățăturile pe care le-a preluat de la preoți, devenind apoi un adevărat reformator. Există analogie între doctrinele zalmoxiene și orfice din lumea traco-geto-dacă și cele vehiculate de învățăturile osirice egiptene. În Egipt exista o mare grupare de esenieni aflați într-o strânsă legătură cu esenienii evrei vecini. Atât unii, cât și ceilalți au receptat numeroase cunoștințe de la preoții egipteni, fiind denumiți terapeuți.

Credința în supraviețuirea sufletului după moartea trupului a fost admisă de multe popoare, de la iudei la celți, de la asiro-babilonieni la geto-daci, greci și romani. Diferențele erau în legătură cu locul unde ajungeau sufletele. La orfici și la traci sufletele duceau o viață chinuită în Tartar, așa că binele nu era așteptat în viața viitoare, ci în cea trăită în momentul respectiv. În schimb, grecii considerau că moartea era inevitabilă, nu malefică, iar viața de după moarte era o suferință continuă, în lumea lui Hades și a lui Thanatos (cel fără milă), unde existau spiritele răzbunătoare, Furiile, și celebrele ape ale tristeții, lamentării, uitării, apa de foc și râul urii – Styx-ul. Faptele și intervenția zeilor îi puteau face pe oameni nemuritori, chiar constelații pe cer.

Nemurirea nu se acorda automat, de la sine – considerau egiptenii și geto-dacii, chiar dacă defunctul dusese o viață plină de virtuți. Textele piramidelor, Textele sarcofagelor și Cartea morților cuprind numeroase rituri, descântece, rugăciuni, invocații care aveau ca scop dăruirea nemuririi prin pătrunderea în lumea fericită a lui Osiris. Ele se practicau pentru faraoni și erau deținute în mare secret doar de preoții osirici. La geto-daci situația era similară, înțelepții tracilor stăpânind meșteșugul de a te face nemuritor (Platon, dialogul Charmides). Sunt cunoscute câteva practici geto-dace precum trimiterea unui tânăr ca mesager la Zalmoxis la fiecare patru ani, inițierea în misterele zeului și trăirea vieții conform preceptelor sale: cumpătare, vegetarianism, abstinență, retragere în subteran, bucuria la moartea unui om (Herodot). Este vorba de cele 45 de legi belagine (posibil ale pelasgilor, transcrise de Deceneu – conform relatării lui Iordanes) sau Cartea secretă a vieții dăruită de marele zeu dacilor. Prin aceste legi se anulau preceptele punitive, se destrăma culpabilitatea, se susținea că acum este singurul timp, realitatea noastră – creată de propriile gânduri, vindecarea era un proces energetic între corp-minte-suflet și se propovăduia iubirea universală (suferința fiind întuneric). Așa cum întreaga existență a egiptenilor era o pregătire a morții, privită ca un moment fericit, asemănător era priveghiul la căpătâiul unui mort dac, obicei care s-a păstrat până astăzi la români.

(sfârșitul părții a III-a; 14 octombrie 2021; prof. istorie Emilia Luchian; contributor Timpul Ploiești – Artă și Comunicare)

• Prima parte -> https://portal.revistatimpul.ro/timpul-ploiesti-arta-si-comunicare/din-secretele-lumii-antice_legaturi-intre-spiritualitatea-egipteana-si-cea-traco-dacica-i/
• A doua parte -> https://portal.revistatimpul.ro/timpul-ploiesti-arta-si-comunicare/din-secretele-lumii-antice_legaturi-intre-spiritualitatea-egipteana-si-cea-traco-dacica-ii/