DIN SECRETELE LUMII ANTICE_LEGĂTURI ÎNTRE SPIRITUALITATEA EGIPTEANĂ ȘI CEA TRACO-DACICĂ (IV)

Motto: Orfeu, tracul, a fost inițiat în Egipt în mistere și științe.

(Herodot, Istorii)

Cel adorat pe vârfurile singuratice, care mânuia fulgerele și lupta cu monștri cu chip de balaur, Zalmoxis, i-a învățat pe daci să aplice legile civilizației, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (Iordanes). A creat o ideologie religioasă, înainte de Budha, Confucius sau Socrate, opusă tradițiilor hedoniste și dionysiace de tip helenic. Cultul zalmoxian indica două fenomene: o ocultare (ritualul morții) și o epifanie (reîntoarcerea pe pământ). Sacrificarea la patru ani a unui tânăr avea simbolul reactualizării raporturilor dintre geto-daci și zeul lor, așa cum fuseseră ele pe când Zalmoxis trăia printre ei. Însuși Herodot vedea numeroase elemente care-l apropiau pe zeu de mistere.

Herodot și grecii din Hellespont au integrat tot ce aflaseră despre Zalmoxis, cultul și doctrina sa într-un orizont spiritual de cultură pitagoriciană. Ca și Osiris, Zalmoxis era un zeu al pământului, al vegetației și al rodniciei. Bunătatea și puterea lui făceau să reînvie primăvara. El a dat oamenilor legile, el stăpânea și cerul, preluând atribuțiile lui Gebeleizis. Se spunea că el însuși s-a zămislit din tragedie, din cultul închinat lui (nu e nici apollinism, nici dionysianism). El singur zeu stătu-au nainte de a fi zeii / … El este moartea morții și învierea vieții (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac). Era stăpânitor mistic, ascuns, peste natură, izvor de vieți și dădător de moarte, apă vie și întăritor prin nemurire al vieții tuturor supușilor (George Anca).

Zalmoxis, reformatorul cultului lui Dionysos, prescria, cel puțin pentru preoți, abstinența sexuală, celibatul, vegetarianismul și izolarea de lume. Se poate bănui că după cum el a fost instruit în Egipt, singura țară din bazinul mediteranean unde se putea dobândi o cultură religioasă și o doctrină de mare tradiție și urmașii lui spirituali au mers pe aceeași cale. Dovada cea mai concludentă o reprezintă însuși marele preot Deceneu. Învățații/inițiații geto-dacilor, mergând pe calea înaintașului, propovăduiau o viață cumpătată, în supunere față de legi, ca la sfârșitul căii de purificare, sufletul să fie primit în lumea divină a veșnicei fericiri, lumea lui Zalmoxis. Legile belagine s-au răspândit în lumea veche și medievală, au determinat apariția de școli de înțelepciune și au rămas în memoria timpului. Zamolxis a oferit un colț de cer pentru fiecare.

Sihaștri geto-daci (polistai) se asemănau prin felul lor de viață cu pustnicii egipteni care se retrăgeau în deșert sau sub pământ. În templele egiptene (din Abydos, Gebel) se găsesc încăperi subterane, ascunse și izolate, destinate ceremoniilor unor zei. Zalmoxis a avut o locuință subterană, în muntele Kogaion, unde îi primea pe regii geților, îi sfătuia, le deslușea semnele și științele cerului și, ca urmare, era privit ca un adevărat zeu. Esenienii, autorii Manuscriselor de la Marea Moartă, erau denumiți oamenii peșterilor, iar secta lor purta numele de asceții din peșteri.

Retragerea în peșteri făcea parte dintr-un adevărat ritual de inițiere în mistere/cunoștințe. Apollonius din Tyana, profet și vizionar, a trăit o vreme într-o peșteră. La fel au procedat Mani, fondatorul maniheismului, Mitra, inițiații celebrelor mistere din Eleusis și Samothrace (centrul orfismului tracic) și chiar Pitagora, care a stat 27 de zile într-o peșteră din muntele Ida în Creta. Această retragere era o izolare senzorială completă, în timpul căreia apăreau halucinații vizuale, auditive, olfactive și tactile. Astfel de stări puteau fi considerate ca fiind trimise de zei (legile lui Zalmoxis erau primite de la o zeiță), provocate de zei, ori mesaje care se adresau persoanei respective. Era o etapă din ceremonia de începere, de purificare necesară inițierii în tainele cunoașterii ezoterice.

Geto-dacii aveau o tagmă de preoți învățați, care știau astronomie, fizică, medicină, morală etc, erau prezicători în stare de extaz șamanic și se numeau polistai sau poliști, întemeietori de cetate. Erau vegetarieni ca și orficii, nu se căsătoreau, erau săraci, nonviolenți, se izolau periodic și deveneau astfel cei mai drepți dintre oameni (Homer, Iliada).

Pitagoreicii semănau cu asceții geto-daci, erau vegetarieni, abstinenți sexuali, trăiau izolați de lume și urmăreau să facă numai fapte bune. În mod asemănător trăiau și esenienii din secolul I d.Hr., cărora e necesar să le mai adăugăm și alte aspecte: postul, neacceptarea sclaviei, vindecările și practicarea unui fel de comunism.

Doctrinele lui Pitagora, cunoscute prin discipolii săi, erau asemănătoare celor zalmoxiene, dar și învățăturilor preoților egipteni. Sub înrâurire orfică, pitagoreicii credeau în natura distinctă a sufletului față de cea a trupului, sufletul fiind închis în trup ca într-un mormânt. Fiind nemuritor, sufletul migrează de la un trup mort la unul viu, purificându-se un anumit timp în împărăția lui Hades. Conform teoriei numerelor, sufletul era definit ca acordul sau armonia dintre diferitele sale facultăți, această armonie fiind exprimabilă prin numere.

Filosoful grec a călătorit în Creta, Delos, Siria, India și Egipt. A descoperit în sanctuarele egiptene imagini și idei cu privire la nemurire și la migrația sufletului, interdicția de a consuma anumite alimente (bob, unele specii de pești), combaterea obezității și a murdăriei prin îmbăierile frecvente, metempsihoza. A gândit un mod de viață bazat pe valori morale înalte, pe principii riguroase cu privire la hrană, îmbrăcăminte, conduită în intimitate și în viața publică, pe practica disciplinei, a contemplației, observației și analizei, chiar și asupra propriei persoane. Regimul alimentar propus (impus învățăceilor) de Pitagora excludea vinul, ouăle, carnea, bobul, motivând prin comportamentul moral față de alte viețuitoare, refuzând întreținerea vieții lor prin distrugerea altor vieți,posibila reîncarnare a vreunui cunoscut sau prieten decedat într-un animal, plantă, om, dar și cu proveniența din aceeași sursă a omului și a bobului, ultimul conținând sufletul unei persoane. Zdrobirea boabelor devenea o adevărată crimă.

Pitagora a înființat la Crotona, unde s-a stabilit, un colegiu în care îi pregătea pe tineri pentru o viață morală, dar unele învățături au fost în exces, nemulțumind pe concitadini. Era interzis râsul și amorul, cercul pitagoreicilor devenise prea auster, preluase multe din funcțiile orașului, comportându-se cu superioritate față de restul oamenilor. Însuși Pitagora a fost criticat că a sacrificat 100 de animale pentru a mulțumi zeilor care i-au facilitat descoperirea unor teoreme în matematică. Personaj fantastic, care își „amintea” de viețile trecute, când fusese o cunoscută curtezană sau un erou aheu din timpul războiului troian, privit cu respect pentru descoperirile și invențiile sale, a murit neeroic lângă un lan de bob unde refuzase să se ascundă de furia mulțimii.

Din păcate, scrierile lui Pitagora nu s-au păstrat, ideile nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor săi, dar au avut o mare înrâurire în epocile ulterioare.  

De fapt este un adevărat triunghi în care se întâlnesc elemente de spiritualitate egipteană, greacă și traco-dacă. Au existat contacte între școlile de preoți din nord-estul Africii cu înțelepții strămoșilor noștri prin intermediul grecilor sosiți pe țărmul Mării Negre încă din epoca războiului troian (sfârșitul mileniului al II-lea î.Hr.) și care aveau intense relații comerciale cu Egiptul.

Existența orfismului în lumea tracă și greacă este dovedită de tăblițe de os descoperite la Olbia și de un papirus datând din secolul al IV-lea de la Derveni (Macedonia). În filosofie, orfismul a influențat Școala pitagoreică și pe Platon, acesta din urmă acordând sufletului, ca instanță etică, un loc central în gândirea sa.

Multe din tradițiile și concepțiile religioase ale tracilor au fost preluate și dezvoltate de vecinii lor din sud, cei cu care aveau legături nemijlocite, grecii. La rândul lor, grecii preluaseră mistere și zeități de la egipteni. Zeii panteonului grec au dobândit adesea atribute și funcțiuni care aparținuseră divinităților egiptene și tracice. Lumea greacă, atât de impregnată de sexualitate, nu putea rămâne nepăsătoare la interdicții, ca cele legate de vin sau de abstinență sexuală.

Aceste culte, despre care s-a vorbit mai sus, îndrumau, într-un stil propriu și cu atingeri în tezele principale, pe credincioși spre realizarea unei vieți mai bune, mai curate. Rădăcina lor se află între Egipt și zona traco-greacă. Creștinismul a preluat și amplificat ideile care promovau virtuțile, codul moral, iubirea universală. Celsus (secolul al II-lea d.Hr) a afirmat că mulți creștini imitau ritualurile zalmoxiene. În creștinism toate păcatele se iartă, chiar și păcatul împotriva Spiritului. Căci nu există altă moarte decât moartea spiritului și nu există altă înviere decât aceea în fluviul ideilor (I.P.Culianu, Păcatul împotriva Spiritului). Astfel, creștinismul a preluat și practică în continuare unele tipuri de mistere sau sfintele taine, care sunt adevăruri inaccesibile rațiunii, întrucât ele constituie revelații. Ca urmare, nu este admis decât un singur mister, al lui Dumnezeu și al relațiilor lui cu lumea.

Bibliografie:

• Homer, Iliada, Ed. Tineretului, București, 1965, cântul V.
• Herodot, Istorii, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1961, cartea II, V.
• Hesiod, Theogonia, Ed. Univers, București, 1973.
• Strabon, Geografia, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, cartea VII.
• Pausanias, Descrierea Greciei, Cartea VIII.
• Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, Ed. Sport-Turism, București, 1981.
• Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Științifică, București, 1992.
• Mircea Eliade, Tratatul de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, București, 2017.
• Mircea Eliade, Nașteri mistice, Ed. Humanitas, București, 1995.
• Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis-Han, Ed. Humanitas, București, 1995
• Ioan Petru Culianu, Iocari serio, Știință și artă în gândirea Renașterii, Ed. Polirom, București, 2003.
• Ioan Petru Culianu, Păcatul împotriva Spiritului, Ed. Nemira, București, 1999.
• Ioan Petru Culianu, Pergamentul diafan, Ed. Polirom, 2011.
• Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Cartea Românească, București, 1985.
• Constantin Daniel, Misteriile lui Zalmoxis, Ed.Herald, 2016.
• George Anca, Mantra Eminescu. Mitul lui Zalmoxis în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga, în www.asiiromani.com/
• Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
• George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa editorială Odeon, București, 1992.
• N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei antice, Ed. Lider, București, 2003.
• Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă și romană, Ed. Mondero, București, 1992.
• Mircea Arman, Orfeu, orfismul și apariția metafizicii grecești, în Tribuna magazine, Cluj, 2018.
• A.Boulanger, Orfeu – Legături între orfism și creștinism, București, 1992.
• Cătălin Pavel, Orfeu, în Dilema veche, nr. 750, 5-11 iulie 2018.
• David Salariya, James E. Ford, Miturile Greciei antice, Ed. Curtea Veche, București, 2008.
• Dan Dana, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al pretextului, Ed. Polirom, București, 2008.
• Vasile Pârvan, Dacia, Ed. Științifică, București, 1967.
• Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura Pentru Literatură, București, 1968.

(sfârșitul ultimei părți; 20 octombrie 2021; prof. istorie Emilia Luchian; contributor Timpul Ploiești – Artă și Comunicare)

• Prima parte -> https://portal.revistatimpul.ro/timpul-ploiesti-arta-si-comunicare/din-secretele-lumii-antice_legaturi-intre-spiritualitatea-egipteana-si-cea-traco-dacica-i/
• A doua parte -> https://portal.revistatimpul.ro/timpul-ploiesti-arta-si-comunicare/din-secretele-lumii-antice_legaturi-intre-spiritualitatea-egipteana-si-cea-traco-dacica-ii/
• A treia parte -> https://portal.revistatimpul.ro/timpul-ploiesti-arta-si-comunicare/din-secretele-lumii-antice_legaturi-intre-spiritualitatea-egipteana-si-cea-traco-dacica-iii/