Dunărea

***Rubrica “Poeți şi scriitori – Artă şi Comunicare Ploieşti”

La Brăila timpul nu mai trece, doar fluviul curge la vale.

Dunărea e romantică privindu-i malurile alunecoase, cu bărci prinse cu funii agățate de stâlpi și cu șerpi de apă unduindu-se ușor la suprafață.

E liniștită când nu o deranjează vântul sau vreun șlep greoi. E că acea muzică în surdină pe care rarele vapoare o mai deslușesc.

E tumultoasă, cu bulboane niciodată știute. În fiecare an își ia obolul de trupuri nesăbuite care încearcă să se pună cu ea. Le duce în adânc și le scoate la suprafață hăt ... departe.

E murdară pentru că ascunde secretele continentului. Păstrează în bălți legendele hoților de cai.

E curată când strânge lacrimi.

Se zbate când nu e iubită.

Te rătăcește neclipind. Un pescăruș vorbăreț sau o egretă tăcută zboară înaintea bărcii ca să-ți arate drumul încurcat.

Câte un vultur pescar dă ocoluri largi căutând peștele cu solzi de argint și de aur.

Dunării nu-i pasă de libelule și rusalii, nici de cochiliile plutitoare ale melcilor.

Umple lacurile și bălțile de apă nevânturată cu nuferi, lintiță, pălămidă și stânjenei galbeni sălbatici.

Lasă sălciile s-o umbrească, plopii s-o înalțe și morile s-o aștepte.

Te face s-o respecți și să te inclini în fața ei.

E mândră în tăcere.

Adună și dă înapoi înzecit.

Pornind de la izvoare, se duce spre mare, rămânând eternă.

Nu poate exista această lume fără Dunăre!

(debut ~ Emilia Virginia LUCHIAN – profesor istorie Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Ploiești)