,,Femeia cu părul mov''de Emilia Petrescu

Aneta pășea nesigură pe coridorul plin de lume al Spitalului nr. 9 din București. Tatăl ei fusese din nou internat după o explozie de furie în care aruncase o parte din vesela de bucătărie pe geam, direct de la etajul 8 al blocului unde locuia. Mama sa o sunase exasperată:

-Iarăși a făcut taicătu’ o criză de nebunie, repetă tot timpul că e urmărit și aruncă tot ce-i stă în cale pe geam! Sun la Urgențe să-l ducă din nou la spital!

-Sună, mamă, sună! Vin și eu cât pot de repede, a spus Aneta și ea exasperată de situația tătălui ei.

În timp ce se îndrepta spre spital, o mulțime de imagini din viața ei îi apăreau Anetei în minte. De cele mai multe ori se simțea copleșită când se gândea la familia ei. Soțul ei, Mircea, era mai tot timpul nervos, în criză de timp și-i arunca din când în când că e prea sensibilă pentru lumea asta, copiii tăbărau pe ea când ajungea acasă, fiecare cu tot felul de cerințe de la școală și acum din nou, problema asta cu tatăl ei. Uneori izbucnea și țipa cât putea din te miri ce, la fiicele ei. Dana, fata cea mare, de 10 ani, o privea mirată, iar cea mică, Andreea, de 6 ani, dispărea urgent când o vedea furioasă. La fel proceda și soțul. Spunea că nu înțelege nimic din văicăreala ei. Așa zicea el, că se vaită, iar ea era pur și simplu epuizată cu toată gospodăria, educația celor două fete și părinții pe cap. Fiecare îi cerea ceva, iar soțul era tot timpul pe șantier.

-Eu aduc banii, Aneta, spunea Mircea, când se întorcea seara târziu acasă.

-De parcă eu nu am serviciu. Crezi că e ușor să ții contabilitatea unei firme? răspundea Aneta furioasă.

- Dacă ți-e greu cu serviciul, stai acasă, mă ocup eu de bani, câștig destul să avem tot ce ne trebuie.

-Nu asta vreau, n-am făcut atâta școală să stau acasă, Mircea!

-Nu te înțeleg deloc, Aneta, spunea Mircea și pleca de fiecare dată la televizor, unde adormea cu telecomanda în mână.

Tot Aneta trebuia să le trimită pe fete la culcare și să aibă grijă să aibă amândouă totul pregătit pentru școală a doua zi. Atunci când supărarea era de nesuportat, Aneta pleca la coafor. Uneori își vopsea părul roz, alteori își făcea niște șuvițe roșii pe părul ei blond, alteori își decolora părul complet, era alb cu reflexe argintii. De curând își vopsise părul mov. Asta se întâmplase după ultima discuție cu Mircea. Cu părul mov, ochii ei verzi erau mai luminoși parcă. Se gândea că șoțul ei va remarca schimbarea și-i va smulge un compliment și poate o îmbrățișare caldă. De data aceasta îi va spune lui Mircea că are nevoie de prezența lui în fiecare zi acasă. În definitiv de ce să-i fie rușine să-i spună că are nevoie de el? Dacă nu-și dă seama ce vrea, că dincolo de oboseala de fiecare zi, are nevoie de atenția lui, îi va spune cu riscul să fie refuzată. Era bărbatul ei, dacă o iubea își va schimba programul pentru ea. Și dacă nu o mai iubea? Trebuia să știe oricum, se săturase de singurătatea în doi. Nu mai voia să-și schimbe culoarea părului, voia să rămână cu părul mov. Și tocmai acum să se întâmple cu internarea tatălui!

Ajunse la spital și intră grăbită pe ușa salonului de primire urgențe pe care deja il cunoștea foarte bine de când începuseră crizele de furie ale tatălui său. Medicul de gardă era chiar lângă patul pe care era întins tatăl Anetei. Acesta dormea.

-Sunteți fiica, nu-i așa? Mi-a spus mama dvs. că trebuie să veniți din clipă în clipă, dna. s-a dus să-i cumpere niște fructe.

-Da, sunt fiica. Cum este tata, dl. doctor?

- Acum este bine, este stabilizat. Tatăl dvs. suferă de o depresie cu elemente psihotice, are ideația aceasta de urmărire, trebuie să urmeze tratamentul și să fie ferit de stres. Orice lucru care pentru  altcineva este minor, pentru dânsul poate fi major și-l poate destabiliza.

-A lucrat la Poliția de Frontieră, de când îl știu era în alertă.

-Toate astea se adună, doamnă, stresul uzează creierul în timp.

-Se face bine, dl. doctor?

-Dacă aveți grijă să ia tratamentul va fi bine, însă rămâne vulnerabil după cum v-am spus, are nevoie de o viață ușoară, voi discuta și cu mama dvs. ce e de făcut.

-Mulțumesc, dl. doctor!

Aneta se apropie de tatăl ei și-l privi cu atenție câteva clipe. Acesta dormea. Își amintea cât de mult îl admira când era mică. Își dorea și ea să se facă polițistă când avea vreo șapte ani. Credea că nimic nu-l poate învinge pe tatăl ei. Și uite că tocmai meseria aceasta îl învinse. Bine că nu se făcuse polițistă, îi plăcuseră mult mai mult cifrele, făcuse o alegere înțeleaptă pentru ea...

-Aneta, bine că ai venit, am fost să iau niște portocale, bine că ai fost tu lângă Nicu, poți să pleci acasă, rămân eu aici cu taicătu', trebuie să vorbesc și cu dl. doctor.

-Bine, mamă, plec, mă suni dacă ai nevoie de ceva!

Aneta își luă la revedere de la mama sa și plecă spre casă.

Fetele, Dana și Andreea o așteptau amândouă să discute ce-au făcut la școală și ce teme au fiecare. Orele treceau și s-a făcut pe nesimțite seară. A sosit acasă și Mircea. Aneta l-a întâmpinat în ușă cu un zâmbet larg. Acesta o privi mirat și-i spuse

-Te-ai vopsit! Chiar îți stă bine, să știi!

-Așa crezi? Chiar îmi stă bine?

-Da, ești frumoasă, doar știi asta!

-Mi-ar prinde bine să-mi aduci aminte mai des!

-Aș face asta dacă mi-ai zâmbi așa cum mi-ai zâmbit acum când am venit, de obicei îmi spui ce te-a nemulțumit toată ziua și nu mai știu cum să mă ascund, îți dau și eu ce soluții îmi vin, nu-mi place să te văd furioasă.

-Mircea, eu am nevoie să petrec mai mult timp cu tine, am nevoie de afecțiunea ta! Uneori mă simt singură și mi-e tare greu...Mi-e tare frică că ne-am distanțat...

-Aneta, eu te iubesc, însă nu-mi place să te văd furioasă pe mine, nu știu cum să reacționez la asta. Acum încep să te înțeleg...

Spunând aceste cuvinte privirea lui Mircea alunecă de pe chipul Anetei pe fotografia de la nunta lor, așezată pe polița de langă televizor. Trecuseră 15 ani de la căsătorie. Ce fericit a fost la nuntă! Se căsătorise cu femeia vieții lui. Ce se întâmplase oare? Își întoarse privirea spre Aneta. Lacrimi mari curgeau pe obrajii ei. O cuprinse în brațe și o sărută. Aceasta se cuibări la pieptul lui. Era fericită, o iubea.