MACUL ~ erou de legendă (2)

Motto: „De prea mult aur crapă boabele de grâu.

Ici-acolo roșii stropi de mac”.

(Lucian Blaga, În lan)

... Macul nu este doar un erou de legendă, el este și un personaj de istorie, străjuit de zei și mari preoți. În tăblițele sumeriene apare ca fiind utilizat, pentru caracteristicile excepționale, de vreo 7.000 de ani. Probabil pe drumul mătăsii a ajuns în Europa, fiind „domesticit”, conform părerilor unor cercetători, în perioada 5.000-3.500 î.Hr. Imaginea florii apare gravată pe bijuterii și obiecte de artă, iar urme de opiu au fost găsite de arheologi în Egipt și în Europa lumii greco-romane. În amestec cu boabe de orz, semințele de mac au fost descoperite în artefacte egiptene datând din 2.500 î.Hr. Pentru egiptenii mileniului al II-lea î.Hr., macul simboliza frumusețea feminină, era folosit pentru a liniști copiii mici care nu se opreau din plâns și a fost un simbol al înmormântărilor.

Avem o serie de informații despre folosirea macului în lumea elenă. Homer, în Iliada, povestea că frumoasa Elena dădea soldaților răniți, pentru a le alina durerile, suc de mac. Theophrastus, tatăl botanicii, a dat o descriere clară a macului și a proprietăților sale medicale, iar Hippocrates susținea că sucul de mac era un bun remediu nutritiv. În numeroase manuscrise antice, sucul de mac era descris ca folositor, remediu soporific celor aflați în operații chirurgicale, pentru a le ușura suferințele.

Proprietățile halucinogene ale semințelor atrăgeau atenția asupra plantei, macul putând deveni o adevărată afacere. La Roma erau vreo 800 de locuri unde se puteau vinde legal semințe de mac, dar totul era sub controlul împăratului care stabilea prețul. O descriere „științifică” a florii de mac a fost făcută de către un învățat grec, Dioscoride Pedanios, care a trăit la Roma în timpul împăratului Nero, (sec. I d.Hr). El era medic chirurg în armata imperială, farmacolog și botanist. Floarea enigmatică și-a dezvăluit astfel, deși se practica de mii de ani, caracteristicile analgezice și rolul de narcotic natural. 

În mitologia greco-romană, lucrurile devin mult mai complexe. Macul este prezent în conflictele dintre zei, alină dureri fizice sau din dragoste, mângâie, aduce fertilitatea pământului, dar este și plantă funerară (la romani). Este reprezentat pe fețele monedelor, în cununile de pe capul zeilor sau în buchetele din mâinile lor. În acest fel, macul nu mai este doar o floare de o vară, ci a căpătat o viață eternă.

Kronos devenise cel mai rău dintre titani, fiind urât de ceilalți, în special de Rhea, pe ai cărei copii îi înghițise pentru a-și păstra puterea. Zeus, salvat la naștere de mama sa, a folosit o poțiune  preparată de Methis care conținea ipeca, sare, muștar și o cantitate mică de suc de mac. Rând pe rând, frații și surorile lui Zeus au ieșit la lumină din stomacul lui Kronos, marcând victoria zeilor asupra universului.

Templul zeiței Hera/Iuno (soția lui Zeus) din insula Samos era decorat cu flori de maci pentru că ea fusese ajutată de această plantă de mai multe ori.

Una dintre fiicele lui Kronos a fost Demetra, patroana agriculturii, a recoltelor, anotimpurilor și a vieții civilizate. Prin frumusețea ei desăvârșită, atrăgea atenția zeilor și muritorilor. Era înfățișată de artiștii greci cu solemnitate matronală, cu plete aurii lungi, într-un car tras de cai ori de dragoni sau stând pe tron, alături de fiica sa, Persefona. Cea mai importantă legendă dedicată Demetrei implică pe fiica sa și pe Hades, zeu al lumii subpământene. Mitul este de o frumusețe rară, tragic, profund și adevărat.

Fiica Demetrei, Persefona (Proserpina, la romani) era de o frumusețe rară și de o inocență notorie (i se mai spunea și Cora, „fecioara”), încât mulți zei au cerut-o în căsătorie. Iubitoare de natură, stătea mai mult în mijlocul ei, neștiind că este pândită de Hades, care a reușit să o răpească dispărând printr-o crăpătură din coasta unui deal. În disperarea ei, Demetra a cerut ajutorul titanidei Hecate, zeiță a vrăjilor, farmecelor, poțiunilor, secretelor și a spiritelor. Misterele Eleusine (la Eleusis zeița era adorată pentru implicarea ei în statornicirea omului într-o viață civilizată) consemnau răpirea fiicei și căutările înfrigurate ale acesteia de către zeiță. Imnul homeric Către Demeter relatează că zeița a străbătut pământul în nouă zile, mergând cu torțe aprinse, care se consumau succesiv și abia în a zecea noapte, întâlnind-o pe Hecate, cea purtătoare a luminii lunii, a aflat că Persefona ar fi strigat după ajutor. Helios i-a sugerat Demetrei că fiica sa ar fi fost dăruită de Zeus (posibil chiar tatăl Persefonei) lui Hades, probabil pentru a se egaliza forțele celor doi zei.

Căutările au fost zadarnice. Lunile treceau, recoltele au fost abandonate, lumea suferea din lipsa apei și a plantelor. Istovită și neputincioasă, Demetra a hotărât să nu se mai ocupe de roadele pământului, trimițând o secetă cumplită. De fapt, zeița voia să pedepsească indiferența zeilor, care ar fi rămas privați de jertfele și adorația oamenilor. Și atunci, posibil ca ea să fi creat macul cu puterea lui de revigorare, alinare și de mângâiere. Macul a întremat-o pe zeiță, ajutând-o să se odihnească, ca apoi ea să se ocupe de lanuri, fructe și de celelalte bunătăți necesare oamenilor, dar și zeilor. De altfel, Demetra se numea și Mekona- în limba greacă, „mac”.

Legenda capătă o altă întorsătură: căutările continuă în lumea umană. Demetra a luat înfățișarea unei femei bătrâne și simple și s-a angajat ca doică la curtea basileului Keleos din Eleusis. Fiind descoperită, își reia aspectul divin, cere să i se clădească un templu, unde stătea, îmbrăcată în doliu, refuzând să se mai întoarcă în Olimp până ce nu i se va găsi fiica.  

Zeii s-au pus și ei la sfat, socotind cum să procedeze în privința găsirii Persefonei. Până și mărețul Zeus s-a îngrijorat și, aflând de la Helios ce se întâmpla pe pământ, a coborât în lumea subterană pentru a discuta cu întunecatul Hades (sau, în altă versiune, l-a trimis pe Hermes în numele său). S-au pus condiții, s-au făcut presiuni. Cei doi s-au amenințat reciproc. Doar ei împărțeau lumea! În cele din urmă, Hades a cedat în fața posibilității de a-și pierde autoritatea în fața oamenilor, nemaiprimind sufletele celor decedați.

Nemuritorii, având metehnele oamenilor, apelau la înșelătorii pentru a-și atinge scopul. Hades i-a păcălit pe Zeus, pe Hermes – zeul „șmecheriilor” și pe Persefona, pe care a îmbiat-o cu șase boabe de rodie (act de magie a dragostei). Gustând din fructele Infernului, ea urma să stea șase luni cu Hades (toamna și iarna), fiind regina lumii umbrelor și alte șase luni cu mama sa, la suprafața pământului. Acest mit, în aparență anecdotic, cuprinde o serie de simboluri care se îndreaptă spre ideea de tinerețe perpetuă a naturii, de forță de regenerare. Persefona apare mereu împodobită cu ghirlande de maci, ca un simbol al păcii care cobora atunci pe pământ.

Ca și Persefona – sămânța care răsare primăvara, macul înflorește în perioada mai – septembrie, dând putere grâului. Drept recompensă pentru rolul pe care l-a avut, Demetra a permis macului să apară în lanurile de grâu, incendiindu-le prin culoarea sa. Acum, ea își poate manifesta preferințele pentru anumite animale și plante, în special pentru coșul mistic cu flori, cu mențiunea specială pentru grâu, mac și rodie. Au apărut anotimpurile și lumea a găsit un nou ritm. Grecii au onorat macul, așezându-i imaginea pe monedele lor.

Ca sistemul creat de eleni să poată funcționa, era nevoie de lumină și întuneric, de viață și moarte. Născuți de Haos și patronând Bezna infernală, Erebos, împreună cu Nyx (Noaptea), au dat naștere unui mare număr de odrasle admirabile sau teribile: Moros (Destinul), de care se temeau și nemuritorii întrucât destinul controla chiar și cosmosul; Apate (Fraus – fraudă, la romani); Geras (Bătrânețea, Senectus la romani), care înlocuia tinerețea și agilitatea cu demnitatea și înțelepciunea; Oizys (Miseria, la romani) spiritul depresiei, al disperării; Momos care personifica disprețul, batjocura; Eris (Discordia) care a reușit să provoace Războiul Troian cu mărul buclucaș; Nemesis – pedeapsa fatală pentru cei trufași; Charon, luntrașul morților; Hesperidele, nimfele apusului și fiicele serii.

Celebrul mac apare în cununile purtate pe cap și în buchetele pe care le țineau în mâini, alte progenituri, nu neapărat malefice: Hypnos – personificarea somnului plin de fantasme; Morfeu – zeul înaripat al viselor, care-și schimba înfățișarea, fiind transmițător al viselor trimise de zei sau inspirator al viselor; Oniros – cel care țesea visele, ce apăreau ca oracole trimise de zei; Phantasos – cel care patrona visele amăgitoare, precum și vise despre lucruri neînsuflețite și, unul dintre cei mai nedoriți zei, Thanatos (frate geamăn cu Hypnos) moartea, așa-zis bună, normală (de la el s-au născut cuvintele muritor, mortuar).

Hypnos a fost de multe ori în centrul acțiunilor de pe muntele Olimp, folosindu-se de talentul său și de semințele de mac. Hera a avut nevoie de el pentru a-l adormi pe Zeus, urmărind să-l pedepsească pe Heracle, dar și pentru a-i ajuta pe greci în Războiul Troian. Normal că stăpânul zeilor a fost furios, voind să-l arunce în mare, dar salvarea a venit de la Nyx, care era respectată și temută. Îndrăgostit de ochii frumoși ai unui tânăr, Endymon, Hypnos îi dăruiește acestuia capacitatea de a dormi cu ochii deschiși. În alt mit, zeița Selene, a Lunii, a obținut prin Zeus posibilitatea de a vedea în timpul nopții ochii tânărului.

Hypnos trăia într-o peșteră întunecată, poate în țara cimerienilor, prin care curgeau apele râului Lethe, râul uitării. Deși avea 1.000 de fii, trăia retras, fără vreo lumină sau vreun sunet. Doar noaptea se ridica la cer în carul mamei sale. La intrarea în peșteră creșteau ierburi ce aveau efect hipnotic. În arta greacă, zeul somnului este înfățișat cu aripi la cap sau pe spate, dormind pe un pat de pene, ținând în mâini flori de mac sau o torță inversată, iar pe cap o coroană cu maci. Datorită lui, înfloresc noapte de noapte vise de tot felul. Oamenii voiau să le înțeleagă și de aici o întreagă poveste a oracolelor, a tălmăcirilor și a tălmăcitorilor.

În vis, Morfeu lua formă omenească și avea ca și tatăl său, Hypnos, aripi, dar de fluture. Când lua înfățișarea un bătrân cu aripi, purta o coroană de maci pe cap, iar în mână cornul abundenței sau frunze de mac, cu care atingea pleoapele muritorilor.

Grecii știau că somnul binefăcător produs de mac putea aluneca cu ușurință către moarte. Chiar Pliniu relata aceasta, atenționând asupra cantității prea mari de mac consumat. Zeul teribil, odios al morții, cum îl denumește Hesiod în Theogonia, Thanatos, avea inimă de fier și suflet de aramă nepăsător în pieptul său. Din superstiție, era rar pomenit și cu teamă. Simboliza dispariția vieții și era imaginat ca un tânăr înaripat având cununi de maci pe cap sau ca un bărbat voinic și bărbos, cu aripi negre, purtând o haină neagră și având o torță stinsă în mână. Sumbru și nemilos, se bucura doar când își îndrepta, voit lent, degetul spre cei pe care urma să-i ia cu el și când ultimul suspin al sufletului ieșea din corpul muritor.

Sisif a fost singurul care a reușit, prin viclenie, să-l pună în lanțuri și să-l țină în captivitate o perioadă apreciabilă de timp. Nu mai murea nimeni și zeii s-au alarmat, dar priveau lipsa Morții în mod diferit. Demetra era cea mai indignată, temându-se că autoritatea fiicei sale era încălcată în lumea tenebrelor. Se prăbușea ordinea naturală a vieții și a morții, viața având nevoie de o încheiere pentru a reîncepe. Ares, zeul războiului, vedea inutilitatea luptelor pentru că nimeni nu murea, nu erau învinși și învingători. La ce mai era bun războiul? În schimb, zeița păcii, Eirene, vedea un viitor armonios al omenirii. Hermes, mesagerul, aventurierul, patronul hoților, zeul secretelor divine și simbol al forței profetice (el dirija spre oameni visele premonitorii trimise de Zeus), l-a găsit pe Thanatos în Corint, ascuns de Sisif. Cu Sisif începe o altă legendă, pe care muritorii – pictori, poeți, filosofi – au tălmăcit-o ca imagine a absurdității, a inutilității efortului, a sorții nemiloase, dar și a tenacității, a încrederii de sine a omului.  

Împreună cu Eros (Viața), al cărui adversar era, Thanatos (Moartea) devenea o parte integrantă a ființei, baza existenței omului și a activității sale mentale. În textele clasice era considerat zeu, dar tradiția ni l-a transmis ca un geniu infernal, care își răpea victimele cu forța. În multe imagini, alături de tenebrosul Thanatos apare și macul simbolizând somnul spre moarte.

Macul era considerat și aducător de noroc, o amuletă a dragostei sau un ameliorator al sănătății și vigorii – inclusiv de către atleții greci. Atât grecii, cât și romanii considerau această floare ca un important simbol al iubirii și al fertilității.

(sfârșitul părții a doua; 04 august 2021; prof. istorie Emilia Luchian; contributor Timpul Ploiești – Artă și Comunicare; prima parte disponibilă @ https://portal.revistatimpul.ro/timpul-ploiesti-arta-si-comunicare/macul-erou-de-legenda-1/)