Nevăzutul (Maria Bem)

Într-o seară, m-am întâlnit cu Nevăzutul și i-am spus:

O Nevăzut, deseori ai trecut pe lângă mine și nu m-ai văzut... luai forme diferite, pentru a-ți ascunde identitatea. Erai nor, erai stea, căluț pe cer, inimă de înger și glas de copil...

Te-am văzut Nevăzut, te-am văzut pentru că te iubeam. Iubeam natura,  florile, iarba, fluturii,  oamenii și toate erau creația Ta.

Într-o zi am vorbit cu mine, eram la icoană.

Tu erai înger, înger apărător la poarta  Raiului. Știai ce e rău și ce e  bine, credeai în frumusețea oamenilor, în nemurirea lor.

Te priveam cu drag, aproape fără vorbă. Era ziua fericirii mele, a spovedaniei în fața Împărătesei Cerești. Puțin a trecut și nu te-am mai văzut.

Nevăzut, te strig...ai plecat și aveam atâtea să-ți spun...

Știu că zbori spre binele meu, să-mi fie dor, să te înțeleg. Atunci în aceea zi căutătoare, cu arome de mir, am scris versuri să ajungă la tine.

Tu treci Îngerul meu, din văzduh în văzduh

Neînserat, nevăzut, neatins

Descuind marile visări de sus.

Ai despicat norii cu

Toiagul unui Sfânt ...

Când Noe, întâiul răsuci cheia -ape.

Pragul de jos la unit cu cel de sus

Într-un cânt, apoi legământ.

Pe atunci ne-ntâlnirăm Îngerul meu,

De soare ascuns, de steaua de sus ...

Și îmi cântai visul iubirii

Răstignit  peste lume și pământ.

(13 octombrie 2021; Maria Bem, contributor revista Timpul Ploiești - Artă și Comunicare)