Interviu cu dr. Nicoleta Cramaruc: ,,Schimbarea începe întotdeauna din noi. Atunci când dorește o schimbare, individul uman este tentat să acționeze asupra tuturor din exterior, mai puțin asupra lui însuși.”

1. Cine este Nicoleta Cramaruc? Care sunt rolurile tale care te definesc cel mai bine?

Nicoleta Cramaruc este un om simplu, atunci când mă raportez la viziunea materialistă asupra vieții, și o ființă luminoasă, atunci când mă raportez la cea energetică. Omul din mine este extrem de senzitiv și empatic, destul de intuitiv, cu o inteligență psiho-emoțională care funcționează destul de bine și tolerant până în punctul în care să nu uit de mine și de nevoile mele.

În prezent, pot afirma cu convingere că rolul care mă definește într-un mod autentic, este cel de femeie care a învățat și continuă să învețe, cu entuziasm, să se lase inspirată de alte femei care sunt cu adevărat puternice tocmai pentru că-și asumă propriile vulnerabilități și aleg să facă un pas în afara grupului social și să se lase văzute așa cum sunt, cea de femeie care învață să nu mai depindă de valorizarea externă și să nu se mai lase definită de o anumită etichetă sau de un rol social, care învață să internalizeze faptul că este suficientă așa cum este, având curajul de a se manifesta și de a căuta răspunsuri în interiorul ei, și care, la rândul ei, să inspire alte femei. Am observat că există o debusolare majoră a tinerelor femei în contemporaneitate, în sensul în care au nevoie de modele feminine care să le inspire și nu știu unde să le caute. Și eu am fost în această postură, până când m-am hotărât să caut astfel de ancore.

Cât despre celelalte roluri, acestea se construiesc, pentru mine, pe acest fundament. Astfel, ca fiică, am învățat că nu sunt doar o prelungire fizică și psihică a părinților mei și că sunt o individualitate. Ca prietenă, am învățat că o prietenie echilibrată înseamnă acceptarea faptului că e posibil să avem viziuni diferite asupra unui aspect și, cu toate acestea, să ne fim suport oricând. Ca om care ajută, am învățat să ofer și fără preț și fără să aștept neapărat reciprocitate din partea celuilalt, însă, întotdeauna, să fiu atentă „să nu mă las golită” și să am curajul să impun limite atunci când simt asta.

2. Ce-ți amintești de fetița Nicoleta? Cum a fost pentru tine să fii copil? Ce visuri aveai când erai mică? Care este cea mai semnificativă amintire din perioada ,,paradisului pierdut”?

În mod surprinzător pentru mine, nu-mi amintesc decât rarisime crâmpeie despre Nicoleta mică, ca și cum toate amintirile au fost încuiate într-un scrin de epocă. Ceea ce știu și simt cu toată ființa mea, este că am sosit echipată cu un nivel aparte de spontaneitate, curaj și libertate interioară în această călătorie pământeană. În timp, aceste daruri mi-au fost înnăbușite, întrucât aveam comportamente care nu erau ,,potrivite” pentru o fetiță din perioada respectivă. Am cedat condiționărilor sistematice, având în vedere raportul inegal de putere, și am devenit cineva cine nu eram, de fapt: o fetiță temătoare, obedientă, fără inițiativă, oarecum rigidă, care a încetat să mai viseze și chiar tristă, aș putea spune. Cred că aceasta ar fi acea amintire semnificativă a ,,paradisului pierdut” de către mine și care-mi aduce aminte de faptul că foarte mulți părinți fac orice pentru copilul lor, mai puțin să-i permită să fie el însuși.

3. Părinții sunt cărămizi importante la consolidarea devenirii unei persoane. Care a fost relația cu părinții tăi? De care dintre ei ai fost mai atașată? Poți rememora un eveniment edificator pentru această relație?

Părinții sunt, într-adevăr, cei care pot avea intuiția de a cultiva acele daruri cu care copilul vine înzestrat sau dimpotrivă. Cum nu există o școală în care să înveți cum să fii părinte, strategiile parentale sunt internalizate și se preiau din generație în generație, inclusiv cu erorile aferente. Părinții nu pot fi blamați pentru modul în care-și educă copilul, întrucât acționează în funcție de cunoștințele pe care le au la momentul respectiv. Cu toate acestea, unul dintre cele mai prețioase daruri pe care ni le putem face, este să recunoaștem diferența dintre erorile și iubirea părinților pentru noi.

Copilărind la țară, la bunicii materni, încă de foarte micuță, relația cu părinții mei s-a construit mult mai anevoios, fiind atașată securizant de bunica maternă, Agripina. Prin urmare, pot rememora acele momente dinainte de somnul de seară, când stăteam lipită de bunica, îi mângâiam urechile cu mișcări ritualice și o ascultam povestindu-mi mici istorioare inventate sau amintiri din propria ei copilărie și adolescență din perioada celui de-al doilea război mondial.

Totuși, pentru a mă raporta și la relația cu părinții mei, amintesc aici ceva ce mama mi-a povestit despre comportamentul pe care-l aveam când îl vedeam pe tata după mult timp. Atunci când veneau amândoi să mă vadă la bunici, chiar dacă era și ea prezentă, eu săream în brațele tatălui meu prima dată în semn de dezvăluire asumată a acelei afinități tată-fiică.

4. Ești absolventă de liceu pedagogic (școală normală). Cum te-ai decis să urmezi această cale și care au fost cei mai importanți mentori ai tăi din perioada adolescenței?

Sunt douăzeci și doi de ani de când am absolvit Școala Vasiliană, cum este cunoscută printre normaliștii de orice vârstă, și n-a existat nicio secundă în care să regret că am urmat cursurile de cinci ani ale acestui liceu. La momentul respectiv, nu aveam o imagine completă despre profunzimea profesiei de dascăl și am ascultat mai mult de un îndemn interior decât de orice argument logic. Deși amintirile noastre nu mai reflectă, cu fidelitate, realitatea de atunci, îmi amintesc că mama mea își dorea foarte mult să devin învățătoare. A fost una dintre cele mai frumoase perioade ale adolescenței mele și, de asemenea, esențială în procesul meu de formare ca om cu verticalitate grație pleiadei de profesori care m-au îndrumat.

Mentorul meu din perioada adolescenței a fost profesoara mea de limba română din liceu, doamna Olga Bojoi, care m-a îndemnat mereu, cu delicatețea-i caracteristică, să urmez Facultatea de Psihologie. Și acum îmi răsună în minte vorbele sale: „Drumul tău este la psihologie!”. A fost ca o profeție care s-a auto-împlinit. De la ea, am învățat, în mod special, ce înseamnă să ai o responsabilitate asumată și o voință de a trăi de fier.

5. Ești asistent universitar în cadrul Universității ,,Al. I. Cuza”, Iași. Care sunt cele mai mari provocări, dar și cele mai importante lecții pe care le-ai învățat de la studenții tăi? Cum anume te împlinește această misiune?

Sunt aproape treisprezece ani de când lucrez cu studenții la seminare și diversitatea structurilor umane cu care interacționez, este antidotul pentru o potențială plictiseală sau blazare. Mi-am construit interacțiunea profesor-student pe alte principii decât cele tradiționale, în sensul în care obiectivul care a primat pentru mine, a fost crearea relației umane și, ulterior, transmiterea de cunoștințe. Probabil, atitudinea mea a și spulberat câteva mituri privind cum ar trebui să fie o relație academică. Nu suntem unii mai prejos de ceilalți în acest tip de relaționare, însă să nu uităm niciodată de respectul mutual. Așadar, da, iubesc ceea ce fac în acest mediu profesional.

Ca profesor, am învățat să fiu deschisă și să învăț de la cei mai tineri decât mine. Iubesc interacțiunile directe cu studenții, pentru că le privesc ca pe o provocare de a mă adapta în permanență, de a gestiona cât mai constructiv posibil diverse situații create, fără a adopta acel stil autoritar, ce decurge dintr-un statut academic, de a fi conectată în permanență și la realitatea lor. Profesorul Nicoleta este oarecum paradoxal, pentru că îmbină deschiderea, naturalețea și căldura umană cu rigurozitatea și respectarea regulilor stabilite sau enunțate la începutul „jocului”. Asta înseamnă că pot acorda o notă mică inclusiv acelor studenți cu care am creat o relație umană frumoasă și apropiată, invitându-i să mediteze la faptul că experiența didactică trece dincolo de simpla limitare la niște note.

6. Pe de altă parte, lucrezi și cu ființa umană, în una din cele mai fragile și vulnerabile ipostaze și etape de dezvoltare: copii din învățământul special. Ce povești de viață te-au impresionat? De unde îți încarci rezervorul cu speranță și dorința de a merge mai departe într-un mediu marcat deopotrivă de condiții vitrege pentru o dezvoltare armonioasă, lipsa unor dotări, dar și carențele unui sistem care pare cangrenat în propria-i neputință (exceptând, desigur, și rarele exemple de profesioniști și școli care par să răzbească și să ofere licăriri de lumină)?

Nu am conștientizat anumite privilegii personale de la început, astfel încât, în momentul în care am realizat asta, m-am simțit binecuvântată pentru că mă pot bucura de o integritate fizică și psihică, de un corp căruia nu-i lipsește vreun membru sau vreun organ intern, că pot respira, pot privi, pot mirosi, pot gusta, pot auzi și asculta, pot merge singură, pot călători oriunde și pot îmbrățișa. Toate aceste privilegii îmi pun zâmbet pe chip. Intenția mea constantă a fost de a abandona educația, însă fire nevăzute m-au tras mereu către acest domeniu. Și, astăzi, sunt la stadiul în care profesez în educație pentru că am ales conștient să-mi accept misiunea de a lucra cu elevi atipici.

Din punct de vedere psihologic, profesorii din învățământul special se confruntă cu riscul de a dezvolta sindroame posttraumatice, având în vedere diagnosticele severe ale elevilor cu care lucrează ani la rând. Abordarea care m-a ajutat pe mine, este aceea de a nu avea nicio expectanță de progres de la elevii cu care desfășor activități de terapii specifice. Nu înseamnă deloc indiferență, ci doar am învățat să mă bucur atunci când un elev înregistrează un minim progres și să nu fiu dezamăgită când acesta stagnează sau chiar regresează. De asemenea, am demarat un demers personal de informare privind influența altor factori asupra dezvoltării psihice a acestor elevi precum alimentația și legătura strânsă dintre sistemul digestiv (al doilea creier) și creier. Pe măsură ce am înțeles această relație de tip cauză-efect, am conștientizat că evoluția acestor copii nu depinde exclusiv de activitatea mea terapeutică și că nu am puterea de a lua acele decizii potrivite în locul părinților.

Una dintre cele mai impresionante și emoționante experiențe trăite a fost cu un puști cu autism infantil, care emitea stereotipic doar vocala „i” când a fost integrat în școală și care mi-a pronunțaț numele „Nico”, privindu-mă direct și intens în ochi, după vreo doi ani de terapie, anumite schimbări în alimentație și un scurt tratament noninvaziv cu suplimente.

Cum sunt o structură care funcționează optim atunci când perioadele de activitate intensă sunt alternate cu cele de repaos, am învățat să le delimitez cu foarte multă strictețe și, mai mult, să le respect fără excepții. Ceea ce doresc să citiți dincolo de aceste rânduri, este faptul că am învățat să mă respect pe mine, în primul rând, și nevoia absolut firească de timp pentru mine, care mă învață cum să mă simt confortabil doar cu mine, cum să nu-mi fie frică să fiu doar cu mine și să nu mă simt singură absolut deloc, cum să prețuiesc tot acest timp cu mine și cum să fiu sinceră cu ceea ce simt și gândesc despre mine. Este de dorit ca singura persoană din viața mea, pe care să nu o păcălesc niciodată, și cu care să fiu cât mai transparentă posibil, să fiu eu însămi.

Acest timp pentru mine se extinde de la a mă detașa de tot și de toate, inclusiv oameni, pentru a citi sau a urmări anumite interviuri sau conferințe pline de informații prețioase, la a merge la teatru, inclusiv în alte orașe pentru o piesă foarte bună și la a călători peste tot, în lume. Călătoriile au devenit un mod de viață pentru mine și cea mai eficientă modalitate de cunoaștere, îmbogățire spirituală, detașare, redescoperire, reîncărcare cu energii pozitive, evoluție umană și bucurie de a trăi. Fiecare destinație este aleasă deloc întâmplător, în corelație cu starea mea interioară din momentul respectiv și cu etapa de viață în care mă aflu. De altfel, învăț să-mi ascult intuiția și să o las să mă ghideze în alegerea călătoriilor, în special către locuri încărcate de energii puternice și profunde.

7. Într-o viziune utopică asupra viitorului acestor copii, cum îți imaginezi următorii 10 ani? Care ar fi prioritățile într-un sistem de educație capabil să se ocupe de nevoile lor reale? Cum ai vedea implicarea părinților? Dar a profesorilor?

Până la rolul sistemului de educație în procesul de evoluție a acestor copii atipici, este esențială viziunea sistemului medical asupra acestor tipuri de dizabilități, în special asupra tulburării de spectru autist. Prin urmare, atât timp cât vor fi considerate drept niște tulburări psihice, incluse într-o categorie din DSM-5 (Manualul de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale) și tratate exclusiv printr-o medicație alopată, fără a exista deschidere spre o viziune holistică, sistemul de educație este destul de limitat privind asigurarea nevoilor reale ale acestor copii.

De altfel, sistemul de educație se confruntă cu o provocare similară și când ne raportăm la implicarea părinților, în sensul în care, în cei optsprezece ani de activități de terapie cu elevi cu cerințe speciale, am constatat că există un procent semnificativ de părinți care nu sunt disponibili pentru o colaborare strânsă cu profesorii. Mai precis, astfel de părinți sunt extrem de refractari la sugestiile profesorilor privind restricțiile alimentare necesare (de la simpla necesitate de elimina băuturi carbogazoase precum coca-cola din alimentația copilului), precum și privind sarcinile zilnice de a continua activitățile de lucru indicate și acasă (nevoia vitală de continuitate a procesului de stimulare cognitivă, perceptiv-senzorială și psiho-emoțională a acestor copii).

8. Dacă ar fi să-i definești unui copil speranța, ce i-ai spune, cum i-ai explica acest concept?

O întrebare extrem de interesantă, la care, recunosc, nu am meditat până acum. Pentru a-i explica acest concept unui copil, cel mai probabil m-aș folosi de personajul Belle din desene animate și i-aș spune că speranța seamănă foarte mult cu Belle, doar că are o baghetă magică în plus. Și, de fiecare dată, când simte că un copilaș se teme sau crede că a rămas singur, ea apare cu bagheta magică și, cu o simplă rotire, îi arată că totul va fi bine.

9. Cei care te cunosc, știu despre tine că nu ești doar profesor, ai o bogată activitate publicistică. Ai și câteva volume de versuri. Care ar fi funcția poeziei în viața ta? E o evadare din cotidian sau o dilatare a realului? Cum îți găsești inspirația?

Poate părea paradoxal, însă am preferat să citesc proză de când mă știu. Printre picături, scriam versuri și le păstram la sertar. Am procedat astfel ani la rând, până când un anumit eveniment din viața personală m-a determinat să public primul volum. Din acel moment, atenția mea s-a reorientat și către poezie și am descoperit poeme superbe precum „Femeie fenomenală” scris de geniala poetesă afro-americană Maya Angelou.

A scrie gânduri a fost și este maniera personală prin care am alchimizat suferința fizică și psiho-emoțională din anumite momente sau perioade și am transformat-o în ceva mai profund. În ce mă privește, mărturisesc că nu am reușit să scriu aproape nimic cu substanță în momentele de bucurie intensă sau de fericire, deși cel mai recent volum, numit Mii de vieți (2017), are o notă extrem de pozitivă prin mesaj. De asemenea, prin poezie, am intenționat ca orice persoană care îmi citește gândurile, să găsească cel puțin unul care să-i fie suport pentru a depăși anumite stări interioare din propriul proces de evoluție. În fapt, e o invitație de a te privi mai atent pe tine și de a privi în interiorul tău, pentru a te descoperi sau redescoperi și pentru a afla cine ești. Fiecare poem poate fi privit ca o sămânță pe care intenționez să o plantez în sufletele oamenilor și care, la momentul potrivit pentru fiecare, să înflorească și să răspândească lumina lui interioară.

De asemenea, prin poezie, am intenționat ca orice persoană care îmi citește gândurile, să găsească cel puțin unul care să-i fie suport pentru a depăși anumite stări interioare din propriul proces de evoluție.  În fapt, e o invitație de a te privi mai atent pe tine și de a privi în interiorul tău, pentru a te descoperi sau redescoperi și pentru a afla cine ești. Fiecare poem poate fi privit ca o sămânță pe care intenționez să o plantez în sufletele oamenilor și care, la momentul potrivit pentru fiecare, să înflorească și să răspândească lumina lui interioară.

Muza mea este cameleonică, pentru că poate fi o stare interioară, o persoană pe care am întâlnit-o, un oraș pe care l-am colindat la pas, o idee care-mi umblă prin minte, o sincronicitate pe care o observ, o amintire care se trezește din sertărașul ei, un fenomen al naturii, interacțiunea cu un animal sau cu un copil, vocea cuiva sau acorduri muzicale ancestrale. Gândurile pe care le aștern în versuri, sunt pentru oricine consideră că o frântură din ele i-ar putea fi suport în procesul său de evoluție interioară și l-ar ajuta să se ridice de jos și să meargă mai departe prin viață. Simt că, așa cum eu găsesc suport în gândurile și viziunea altor persoane, posibil și alți oameni să-l descopere în gândurile mele, pentru că noi, toți, suntem interconectați.

Nu există un moment anume al zilei și nici nu anticipez cu exactitate clipa de inspirație. De aceea, mi-am creat ritualul de a avea în geantă un pix și o foaie împăturită, pe care să-mi notez gândurile exact în momentul în care îmi apar în minte. Acest fapt înseamnă că, de multe ori, mă opresc inclusiv pe stradă și scriu, chiar dacă sunt două-trei versuri și atât.

Cât o privește pe Nicoleta-poetesa, sunt nonconformistă și nu mi-am impus niciun fel de regulă după care scriu, încât primul meu volum de versuri nu a avut niciun punct și nicio virgulă, lăsând cititorului libertatea de a le așeza acolo unde simte el. Nici eu nu știu dacă mi-am conturat un stil anume, care să fie recognoscibil. Știu doar că aș putea fi recunoscută după esența mesajului pe care îl transmit.

10. Într-una dintre poeziile tale, spuneai ,,Iubesc oamenii de ieri/ și pe cei de mâine,/ din fiecare punct cardinal/ pas cu pas, către mine,/ cu pielea de toate culorile/ strălucind dinspre al lor Sine/ și cu privirea înmuiată în speranță/, în dreptul de-a ținti spre Bine.” De unde această acceptare și toleranță pentru ceilalți? Cum te raportezi la cei care ți-au trădat încrederea, care te-au dezamăgit sau, pur și simplu, nu sunt de acord cu tine?

Acceptarea și toleranța sunt rezultatele unui îndelungat proces de lucru cu mine însămi, pornind de la conștientizarea faptului că orice emoție, sentiment, atitudine sau comportament din categoria celor negative înrăutățesc atât starea proprie, cât și pe a celorlalți. Practic, fără acceptare și toleranță, suntem prizonieri în cercul vicios al autodistrugerii. Una din strategiile care m-a ajutat enorm în acest process, este de a privi oamenii din jurul meu în ochi, de a nu-mi feri privirea când se întâlnește cu a lor și, indiferent de expresia lor facială, de a le zâmbi. Îmi vine în minte acum un gând minunat, pe care l-am citit într-o carte, că nu putem urî oamenii când îi privim direct în față.

Speța cu încrederea în oameni este o provocare pentru relaționarea interumană tocmai pentru că, personal, consider că nu putem trăi fără suportul pe care ni-l oferă aceasta în plan psiho-emoțional. Principiul pe care îl aplic în relațiile cu oamenii, este de a le acorda votul meu în alb chiar dacă sunt asaltată de diverse păreri ale altora despre acești oameni. Atât timp cât un om se comportă onest în relația cu mine, nu contează ce-mi spun alții despre el. În momentul în care intervine lipsa de onestitate în relația noastră, pur și simplu mă îndepărtez de persoana respectivă, fără nicio confruntare, și lucrez cu mine pentru ca eventualele dezamăgiri și resentimente să nu prindă rădăcini în interiorul meu. În timp, am înțeles că fiecare individ uman atât poate în acel moment și scriu această constatare fără nicio notă peiorativă.

Cât despre oamenii care nu împărtășesc aceleași idei cu ale mele, aceștia reprezintă o altă provocare căreia îi dau curs atât timp cât discuția este constructivă, cu ascultare activă de ambele părți și cu respectarea dreptului de a avea o opinie diferită. De altfel, nici nu este sănătos pentru societate ca toți oamenii să gândească la fel. Niciun progres nu a pornit de la o gândire convergentă, ci divergenă.

11. Cum așază scrisul trăirile (gândurile, emoțiile, stările creatoare) în tine? Dacă viața ta ar fi o metaforă, care ar fi aceea?

Scrisul m-a însoțit în procesul de evoluție și dezvoltare personală și a fost o dovadă palpabilă a acestuia, în sensul în care am observat acea trecere în timp de la preponderența unor emoții și gânduri negative la cea a unor stări nu doar pozitive, ci și eliberatoare în plan psiho-emoțional. Așadar, metafora care definește viața mea, este, cu certitudine, cea a Păsării Phoenix.

12. De asemenea, pe lângă volumele de versuri, ai lăsat în urma ta și câteva publicații științifice. Care sunt cele mai importante pentru tine și din ce nevoi s-au născut acestea?

Într-adevăr, există și câteva publicații științifice, care au apărut preponderent din perioada în care am lucrat la un doctorat în Psihologie. Unul dintre experții în psihologie, care m-a învestit cu încredere în avans, prin invitația de a colabora la astfel de publicații, este doamna conf. univ. dr. Georgeta Pânișoară de la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la Universitatea din București. Sub coordonarea dumneaei, am publicat capitole în două volume apărute la Editura Polirom, respectiv, ,,Psihologia copilului modern” (2011) și ,,Copilăria și adolescența. Provocări actuale în psihologia educației și dezvoltării” (2016).

Totuși, publicația științifică care rămâne extrem de aproape de sufletul meu, este „O nouă formă de violență la locul de muncă. Abuzul psihologic” (2015) editată împreună cu Teodora Maidaniuc-Chirilă, pornind de la tezele noastre de doctorat. Acest volum s-a născut din nevoia de a oferi tuturor celor interesați de această realitate, extrem de prezentă și în spațiul românesc, o bază informațională de la care să continue explorările.

13. Ai în lucru vreun proiect editorial sau e vreo sămânță care încolțește în curând? Ne poți spune două, trei vorbe despre acest proiect?

O nouă sămânță în acest sens germinează încă de la publicarea volumului anterior de poeme și am udat-o cu răbdarea că va răsări exact la momentul potrivit. Așadar, va fi o publicație tot în domeniul literar, ce va îmbina versurile cu secvențe de proză de această dată și va fi încă un nume de autor pe copertă, pe lângă al meu. Cam atât aleg să dezvălui din acest nou proiect.

14. Cei care te îndrăgesc, te pot urmări și pe rețelele de socializare, unde ești destul de activă. Cum definești prezentul tău și cum te raportezi la cei ce te urmăresc acolo?

Oamenii cred că sunt ceea ce le spune mintea lor că sunt. Inconveniența este că foarte multe au fost puse, efectiv, în mintea noastră cu mult înainte ca fiecare dintre noi să aibă curajul, puterea şi capacitatea cognitivă de a spune NU sau asta preiau şi asta nu. Când devenim conştienți de faptul că am fost construiți într-un anumit fel fără să ştim, atunci începe adevăratul proces de a ne crea şi de a ne elibera de ce anume NU SUNTEM. Şi exact asta am făcut şi eu în cei mai recenți doisprezece ani de zile şi ... nu am terminat, evident.

Ce am făcut în acest sens? Probabil, unul din cele mai minunate daruri pe care am învățat să mi le fac în această călătorie de regăsire, a fost și este să nu-mi mai fie teamă să mă manifest așa cum simt și să nu mă mai las afectată de etichetele sociale, cu riscul de a fi considerată ridicolă sau chiar ciudată.

De asemenea, am învățat și reînvățat că singura persoană pe care o pot schimba, sunt eu și, astfel, m-am detașat de tendința de a dori ca lucrurile să fie drepte în acțiunile și comportamentele oamenilor din jurul meu. Și, am mers mai departe, făcând schimbarea în ceilalți prin puterea exemplului personal. Dacă mi-am dorit ca cineva să fie într-un anumit fel, am fost eu întâi. Dacă mi-am dorit ca cineva să facă ceva anume, am făcut eu mai întâi. Și, apoi, am așteptat cu răbdare, fără să le impun absolut nimic sau să-i judec.

Încă un lucru esențial este și acela că, atunci când alunec în acele comportamente activate de mintea mea veche, cum îi spun eu, nu mă mai învinovățesc și nu sunt dură cu mine, pentru că știu exact care sunt direcția și locul unde trebuie să ajung din nou.

Prezentul meu este, așadar, definit de toate aceste conștientizări cu care am fost binecuvântată și, prin urmare, imaginea creată în spațiul virtual este cât se poate de autentică. Când aștern unele gânduri pe rețelele de socializare, pornesc de la intenția de a fi folositoare cel puțin unei persoane care le citește.

15. Care este cartea care te-a influențat într-o măsură destul de mare și fără de care, ai fi, în mod cert, mai puțin bogată sufletește? Dar film sau piesă de teatru?

Fiecare carte pe care am citit-o, mi-a adus un plus notabil și, totuși, schimbarea pentru mine a început demult, cu romanul de dezvoltare personală ,,Dumnezeu călătorește întotdeauna incognito” (2010), scris de către Laurent Gounelle. Din acel moment, mi-am antrenat atenția să observ sincronicitățile din viața mea și să constat că sunt asemeni unei pânze de păianjen. Sunt peste tot și așteaptă să fie descoperite. Ele sunt prezente în viața fiecăruia dintre noi, doar să avem ochi pentru ele și să identificăm acele conexiuni semnificative din spatele lor. Pur și simplu, iubesc sincronicitățile, pentru că ne arată că totul are un sens și că nimic nu este întâmplător.

Sunt multe filme pe care le-aș recomanda spre vizionare și recunosc că-mi este dificil să aleg unul anume. Aș aminti, totuși, impactul major pe care l-a avut asupra mea interpretarea excepțională a rolului unei scriitoare confruntată cu boala Alzheimer de către legendara actriță britanică Dame Judy Dench, în filmul „Iris” (2001). Cât privește piesele de teatru, dacă e să mă raportez la prezența fizică în sala de teatru, am trăit intens fiecare secundă din „Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice” (2019) interpretată de Oana Pellea, Alexandrina Halic, Cristina Casian și Florina Gleznea. Este acel gen de spectacol construit să te poarte de la lacrimă la râs în hohote, de la agonie la extaz într-o secundă.

16. Dacă ai putea alege un personaj dintr-o carte cu care te identifici, care ar fi acela și ce deznodământ i-ai oferi?

Acum câțiva ani, a ajuns în mâinile mele cartea Pollyanna - jocul bucuriei, scrisă de către Eleanor H. Porter încă din 1913. Deși este o carte care aparține de literaturii pentru copii, mi se pare de o mare profunzime și oricând valabilă, pentru că ne învață că există două perspective asupra unui fapt și depinde de tine cum alegi să-l privești. Da, cred și simt că sunt o versiune contemporană a acestui personaj și nu aș schimba deznodământul cu absolut nimic.

17. Au existat oameni care ți-au amprentat modul de a fi, de a gândi, de a simți? Dacă da, cine sunt aceștia?

Pe măsură ce am învățat mai multe despre mine și despre viață, am descoperit că e sănătos să înțeleg subtila distincție dintre o persoană model și o persoană care te inspiră. Dacă, în cazul celei dintâi, există tentația de a-i urma calea cu orice preț, în cazul celei de-a doua, ești inspirat de a-ți găsi și urma propria cale. Pentru mine, sunt vreo patru astfel de persoane (toate femei) care m-au inspirat și continuă să mă inspire dincolo de timp și spațiu.
Prima femeie care m-a inspirat, a fost, așa cum am specificat într-un răspuns anterior, profesoara mea de limba română din liceu, doamna Olga Bojoi. Deși de câteva luni, nu-mi mai este alături fizic, continuă să fie atât de vie în mine și în viața mea.

O a doua femeie care m-a inspirat, a fost și este profesoara de Psihologia vârstelor și a dezvoltării de la facultate, doamna prof. univ. dr. Luminița Iacob, de la care am învățat, printr-un mecanism invers, că e absolut în regulă să fii imperfect și, în același timp, demn de iubire așa cum susține psihologul britanic Robert Holden. Am menționat acest mecanism invers, pentru că, în toți anii de facultate, simțeam o teamă în prezența dumneaei, o teamă de a nu fi suficient de bună în raport cu expectanțele sale, când, de fapt, nu trebuie și nici nu putem fi perfecți.

Cea de-a treia femeie care mă inspiră, este Anna Mae Bullock (cunoscută sub numele de Tina Turner în lumea muzicală). Viziunea ei asupra vieții este absolut impresionantă și mi-a fost un suport notabil în multe momente dificile, încât am învățat să-mi spun: ,,Dacă ea a putut, eu de ce nu aș putea?!” De la ea, am învățat, în mod constant, despre activarea puterii interioare și, într-un 17 aprilie 2018, la Londra, am trăit experiența de a fi înconjurată de foarte aproape de impresionanta sa energie interioară.

Și încă o femeie fenomenală, care mă inspiră în orice secundă, este Lady Jayne Fonda (cunoscută sub numele de Jane Fonda în lumea cinematografiei). De la ea, am învățat cum să-mi redescopăr feminitatea și cum să retrezesc acea minunată femeie interioară, care locuiește în mine. De altfel, în momentul în care am cunoscut-o personal și am interacționat direct cu Jane, într-un 22 octombrie 2018, la Paris, am primit cea mai minunată lecție despre curaj și vulnerabilitate asumată, despre a te lăsa văzut exact așa cum ești, printr-o îmbrățișare ca și cum ne-am fi cunoscut din alte timpuri.

18. Ce înseamnă pentru tine luxul vremurilor noastre?

Cel mai prețios lux al perioadei prezente este timpul pe care îl petreci cu tine însuți. Sunt un fin observator al microsocietății în care trăiesc și oamenii acționează pe pilot automat, aleargă în toate direcțiile și, practic, fug de ei înșiși în permanență. Când apare o cât de mică oportunitate de a sta cu ei înșiși, simt disconfort, plictiseală, impresia că pierd timpul și pun imediat mâna pe telefon pentru a-și alunga aceste stări.

19. Timpul pare, uneori, să stea în loc pentru tine. Ai un look foarte fresh, promovezi un stil de viață sănătos, ești preocupată de a trăi frumos. Cum percepi schimbarea ta de-a lungul anilor? În ce constă frumusețea trecerii timpului pentru tine?

Povestea mea cred că a început într-un timp pe care nu mi-l amintesc concret, ci doar încă simt că eram absolut convinsă că totul este posibil. Simțeam la nivel intuitiv că e nevoie de un gând/ o intenție şi o acțiune. S-a întâmplat ceva între timp, ceva care, pentru mulți dintre noi, este corelat cu tiparele mentale incastrate de către părinți și de constrângerile sociale, încât, la douăzeci de ani, eram mai bătrână decât mi-aş fi putut imagina. Nici măcar nu conştientizam complet această stare interioară şi nu m-aş mai întoarce la acea vârstă decât dacă aș avea cel puțin maturitatea și înțelepciunea din prezent.

Şi deveneam din ce în ce mai bătrânică spiritual şi mental, deşi făceam eforturi enorme pentru a compensa în plan intelectual. Până la un moment dat, când CINEVA a decis că e timpul pentru o zdruncinătură zdravănă, pentru o lungăăă plimbare cu un roller coaster, pentru a afla cine sunt cu adevărat.

Am învățat, așadar, din proprie experiență că nimic nu este pentru totdeauna și că există o alternanță în tot și în toate. Dacă nu am experimenta și momente negative, nu am mai depune niciun efort să le depășim și să le activăm pe cele pozitive. Dacă nu ar exista emoția de tristețe, nu am mai valoriza-o atât de mult pe cea de bucurie și totul ar decurge monoton. Astfel, chiar și atunci când trăiesc momente de suferință de diferite intensități, fac tot ce ține de mine în acel moment, ca să zâmbesc. Și nu este un zâmbet fals, pentru că simpla mișcare de ridicare a comisurilor gurii pentru a zâmbi trimite un alt mesaj către creier, acesta secretă o anumită substanță și starea fizică și cea mentală încep să se modifice puțin câte puțin în bine.

În plus, mi-am mai dezvoltat o strategie de cultivare a stării de bine, pe care o și aplic sistematic de aproape trei ani de zile. Până la această vârstă, singurul sport practicat a fost mersul pe jos pe distanțe destul de lungi, însă, o interacțiune umană unică, din toamna lui 2018, m-a inspirat și motivat atât de mult, încât am decis să încep să fac cel puțin treizeci de minute sport pe zi. În tot acest timp care s-a scurs, cele treizeci de minute de sport au devenit parte din mine și mă ajută enorm să-mi îmbunățătesc starea psihică de bine.

Aș mai adăuga și faptul că fac tot posibilul să mă distanțez fizic și să mă detașez emoțional de oamenii setați să vadă exclusiv partea goală a paharului și să rămână prizonieri în acest cerc vicios. Iubesc oamenii, în general, și, totuși, alegerea mea înseamnă a avea grijă de mine mai întâi și a-mi respecta dreptul la echilibru interior.

Și timpul a început să stea în loc pentru mine tocmai pentru că am învățat să trăiesc ca și cum viața întreagă s-ar fi îngrămădit într-o zi, bucurându-mă de cele mai simple lucruri pe care mi le dăruiește ziua respectivă. Diferența este făcută, întotdeauna, de lucrurile mărunte și, astfel, atunci când cineva îmi zâmbește pe stradă, îi zâmbesc cu reciprocitate și eu. Atunci când cineva mă privește pe stradă, nu mă simt inconfortabil sau mă gândesc că am ceva pe față, ci că îi place ceva din chipul meu. Atunci când primesc sau cumpăr ceva, nu mă doare gura să spun un mulțumesc și o zi ușoară. Atunci când intru într-o instituție publică, oricât de încruntat ar fi funcționarul public din fața mea, tot îi zâmbesc. Atunci când mă așez la un rând, îmi activez răbdarea și nu mai scot niciun fel de onomatopee de nemulțumire. Chiar în acest moment în care scriu aceste gânduri, mă simt mai tânără și mai vie ca oricând și sunt din ce în ce mai aproape de cine sunt cu adevărat.

20. Care este întrebarea pe care ți-ai fi dorit să o primești și nu ai regăsit-o în acest interviu? Cum ai alege să răspunzi la ea?

O întrebare care nu-mi amintesc să-mi fi fost adresată vreodată, este dacă mi-e teamă de singurătate și cred că am conștientizat acest fapt abia atunci când mi-am adresat-o mie însămi pentru prima dată. Noi, oamenii, luăm foarte multe decizii conștient și inconștient în funcție de această teamă ancestrală. În ce mă privește, m-am observat de-a lungul timpului și, în acele momente prelungite, în care sunt doar cu mine, nu mă simt singură și nici copleșită de singurătate. Nu exclud posibile activări în plan inconștient, însă, imediat ce transcend în planul conștient, mă așez la aceeași masă cu acestea și le confrunt.

21. Un gând pentru cei care au parcurs acest interviu.

Schimbarea începe întotdeauna din noi. Atunci când dorește o schimbare, individul uman este tentat să acționeze asupra tuturor din exterior, mai puțin asupra lui însuși. Dacă e să ne raportăm la relația părinte-copil, atunci când părintele este deranjat de un comportament nepotrivit al copilului, acționează exclusiv asupra acestuia, uitând că se află și el în aceeași dinamică relațională. De altfel, consider că cel mai prețios dar pe care îl putem oferi copiilor noștri, este să lucrăm la noi înșine în permanență. Aceasta este singura cale pentru ca fiecare dintre noi să devină o mai bună versiune a sa și niciodată nu e prea târziu să începem acest proces de reconstrucție.

De-a lungul celor aproape 42 de ani, m-am lăsat călăuzită de mai multe motto-uri și, dacă e să mă raportez la momentul prezent, rezonez profund cu vorbele actriței Shirley MacLaine care spune că nu avem idee cât de multă plăcere, și bucurie aș specifica eu, ne aduc lucruri nu mai mari decât ochiul unei muște.