Interviu cu scriitorul și traducătorul Valeriu Mardare

Interviu cu scriitorul și traducătorul Valeriu Mardare

Valeriu Mardare este profesor de limbi străine, traducător şi publicist, neoelenist, doctor în filologie.

Din 2004, este şi membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iași. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Traducătorilor de Literatură din Grecia, în anul 2004.

Pe lângă numeroase volume de traduceri, a publicat şi opere literare proprii: Poezii ianniote / Ιαννιώτικα ποιήματα (2001), Înnegurare. Povestiri aproape uitate (2018), Limanul tăcerii (roman, 2019), În inima azurului (roman, 2020).

Ca filolog, pe lângă dicţionare, metode de predare şi ghiduri de conversaţie, are în pregătire, de asemenea, şi două volume de paremiologie, de mari dimensiuni, la care a lucrat vreme de aproape două decenii: Dicţionar explicat de proverbe român-neogrec şi Dicţionar explicat de proverbe neogrec-român.

Valeriu Mardare, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a ne răspunde la întrebări, precum și pentru cărțile pe care le oferiţi cititorilor.

Conform rețetei devenite deja uzuale, vorbiţi-ne mai întâi despre lecturile dumneavoastră din diferite momente ale vieţii. Ce vă plăcea să citiţi în copilărie? Dar în adolescență? Ce autori l-au format pe scriitorul Valeriu Mardare, cu multele sale fațete?

Am început să frecventez bibliotecile mari ale Iaşului (şi mă refer îndeosebi la cele de la Palatul Culturii şi de la Casa Sindicatelor-Iaşi) când am trecut în clasa a doua. La început mă atrăgeau basmele şi revistele pentru copii, la care s-au adăugat cu timpul scriitorii români clasici, pe măsură ce reuşeam să-i înţeleg mai bine, urmând apoi şi diverşi autori străini. Ca o provocare personală şi autoimpusă, poeţii români cu care luam contact pe vremea aceea la şcoală m-au determinat, prin forţa şi magia artei pe care o plăsmuiau, să învăţ pe de rost chiar şi poeme dintre cele mai întinse din operele lor (Mama, Cântecul redutei de George Coşbuc; Peneş Curcanul, Dan căpitan de plai, de Vasile Alecsandri; Luceafărul, Scrisorile de Mihail Eminescu etc.). Ele ajungeau să alterneze în memoria mea, în mod constant, cu muzica clasică (românească şi universală) pe care o ascultam ori de câte ori aveam ocazia cu plăcere şi interes, chiar dacă încă nu reuşeam să văd o apropiere prea clară între muzică şi poezie.

Ce vreţi să transmiteți atunci când scrieţi? După cum spuneam, aveţi o personalitate literară destul de complexă, care vizezază atât literatura în sine, cât și arta traducerii ei. Cum se împacă aceste direcții scriitoriceşti oarecum distincte? Cum se finalizează lupta lor pentru acapararea  timpului de care dispune omul Valeriu Mardare?

Sunt, într-adevăr, două direcţii distincte.

Pe de o parte, nu este deloc de neglijat răspunderea pe care o ai ca traducător de literatură. În această ipostază, ai de apărat cu mare grijă, atât imaginea ta de tălmăcitor al rostirilor unor scriitori străini, cât şi (mai ales!) imaginea acelor scriitori. Impresia pe care cititorii români şi-o fac despre aceştia depinde de tine, iar pentru tine rămâne veşnic nestinsă întrebarea (uneori obsesivă) dacă i-ai redat după meritul şi valoarea lor. Trebuie să dovedeşti de fiecare dată, atunci când te apleci asupra unei cărţi care ţi-a trezit interesul, că a tălmăci o operă literară nu înseamnă doar o simplă şi neîngrijită transpunere a ei în limba română, fără nicio preocupare pentru forma sub care aceasta va ieşi la lumină, în final.

Aici, găsesc o anumită asemănare între situaţia în care o operă urmează a fi reprodusă într-o altă limbă de traducătorul ei, şi personajul pe care un actor urmează să-l interpreteze, încercând să-şi pătrundă cât mai bine rolul cu puterea minţii şi a simţirii, într-un joc al emoţiilor şi trăirilor, al empatiei şi al emulaţiei. Corespondenţa dintre textul străin şi versiunea românească, în concordanţă cu intenţia artistică şi universul ideilor vehiculate de autor, nu vizează numai acurateţea traducerii, ci şi fineţea acesteia, determinată de nuanţe care ţin de nivelul de limbă ce trebuie respectat, de elementele de cultură, de civilizaţie şi de mentalitate care coexistă şi stau la baza unei opere literare. O idee aflată în circulaţie de mult timp, probabil amuzantă la prima vedere, dar care, în realitate, este întru totul corectă şi logică, spune că o traducere literară cât mai fidelă nu ar trebui să fie nici mai rea, şi nici mai bună decât originalul. De asemenea, traducătorul de literatură merită să fie numit astfel doar atunci când opera tradusă de el capătă valoare de operă literară şi în limba-ţintă (în cazul de faţă, în limba română), producând reacţii şi emoţii similare celor provocate de textul original. Dar, oare, este posibil în totalitate...? Universul estetic şi emoţional al românilor se suprapune peste cel al altor naţiuni doar într-o anumită măsură, iar lucrul acesta este dictat de omeneasca lege a diversităţii.

Pe de altă parte, ca autor de opere literare originale, descoperi că, şi în această ipostază, trebuie să te comporţi într-o anumită măsură tot ca un traducător – al propriilor gânduri, în cazul de faţă. Faţă de situaţia traducătorului, însă, ca autor te reprezinţi numai pe tine, şi dai socoteală, atunci când eşti citit de către alţii, sau când te citeşti chiar tu pe tine, numai „pluralismului” tău psihointelectual. Indiferent că recunoaşte sau nu acest lucru, orice scriitor, transferându-şi produsul mental-imaginativ în structurile lingvistice ce dau naştere scriiturii artistice, îşi traduce „din română în română” ideile ce stau la baza operei sale. El le corectează, reformulându-le şi rafinându-le până în momentul în care acestea corespund cât mai mult „prototipului” pe care şi l-a format în minte.

Vorbiți-ne despre romanul „În inima azurului”, cea mai recentă carte apărută cu numele dvs. pe copertă. Care este povestea ei? De ce v-ați aplecat asupra acelui segment de cititori?

Aici... intervine ironia sorţii! În cele ce urmează, nu voi comenta deloc cartea în sine, ci mai curând împrejurările în care şi-a făcut ivirea atât ea, cât şi celelalte. Am certitudinea că, cu cât voi evita să aduc în discuţie conţinutul, ideile şi esenţa care ar sta la temelia lor, cu atât le voi asigura potenţialilor mei cititori dreptul la o impresie proprie asupra lor, neîntinată de nimeni altcineva. Cartea mea cea mai recentă, scrisă şi finalizată, a fost, de fapt, romanul „Limanul tăcerii”. Însă ea, într-un mod destul de bizar, a apărut mai devreme decât plănuisem, în anul 2019! Penultima carte, „În inima azurului”, scrisă de mine mai înaintea „Limanului”, a văzut lumina tiparului ulterior, în 2020, din cauza unor întârzieri care nu au putut fi evitate în planurile unor edituri ieşene. Apariţia unei cărţi poate fi condiţionată, nu de puţine ori, de priorităţile editoriale (care pot apărea brusc şi imprevizibil) sau de jocul întâmplării..., sau/şi de un întreg lanţ cauzal ce nu poate fi întotdeauna anticipat şi controlat. Însă eu nu găsesc nimic tragic în acest fapt, el putând deveni uneori interesant prin latura sa inedită. Nici chiar volumul cu care am debutat ca prozator, „Înnegurare. Povestiri aproape uitate”, nu a apărut la vremea în care ar fi fost mai firesc, adică imediat după ce a fost terminat. Una din explicaţii ar fi aceasta: el doar păruse a fi „gata”, şi numai într-o anumită măsură, în urmă cu mai mult de două decenii, în vreme ce autorul lui, pe de altă parte, încă nu simţea imboldul lăuntric de a-l publica... Apariţia primului meu volum a constituit aproape un miracol, şi numai datorită faptului că un prieten de-al meu l-a descoperit din întâmplare. Dintr-o simplă curiozitate, l-a scos de unde stătuse pitit ani de zile, cu foile îndoite şi aproape îngălbenite, dactilografiate la o maşină „străveche”, prăfuit şi ascuns la vedere printre alte cărţi din biblioteca mea. Aventurile „temporale” ale cărţilor pot lua diverse forme! Chiar dacă pare incredibil, prima mea carte de autor, placheta de versuri „Poezii ianniote”, a apărut fără ştirea mea, în 2001! Eu am aflat de apariţia ei abia de curând, în urmă cu doi ani, de pe internet. Însă surpriza mea a fost una mai mult decât plăcută, fiindcă am ştiut că intenţia celor care mi-au publicat volumul a fost întru totul binevoitoare şi că lipsa de comunicare nu s-a produs din cauza lor.

Mărturisesc că nu am avut niciodată în minte un anumit „segment de cititori” – neştiind, nu numai cui aveam să mă adresez în timpul actului de creaţie, dar nici măcar faptul că aveam să creez o anumită operă! Dacă părerea unor cititori, precum că povestirile şi romanele mele sunt „psihologice” este corectă, eu nu pot fi decât de acord cu ei, pentru că percepţiile lor „din exterior” ar putea fi mai obiective decât ale mele, ca autor.

Personal, nu ştiu cu precizie cum începe şi cum se desfăşoară procesul „demiurgic” în cazul altor creatori de literatură. La mine... ştiu că începe cu o idee care începe să mi se creioneze în minte. Într-un mod firesc şi sinuos, ea va fi urmată de altele asemănătoare, aflate în legătură între ele, care se vor reuni încet-încet în îngândurările mele. Cu timpul, acestea mi se vor dezvălui din ce în ce mai limpede, mai întâi mental, căpătând pe parcurs forma unor notiţe provizorii, până să devină ficţiune literară. Cristalizarea lor durează o perioadă nedesluşită de timp, de-a lungul căreia este posibil să şi renunţ la unele dintre ele, adăugând altele sau modificându-le pe cele deja existente.  

Credeți că mai are lectura o șansă să „prindă” în rândurile școlarilor? Și dacă da, cum ar trebui ea stimulată?

Întrebarea este în ce măsură lecturile literare trimit către un produs spiritual care să trezească interesul imediat. Ele pot părea invizibile (poate chiar şi neatrăgătoare) la un moment dat, amestecate în vârtejul altor nenumărate tentaţii mai mult sau mai puţin intelectuale, promiţătoare de „senzaţii tari”. De câteva decenii, mintea şcolarilor, şi nu numai a lor, este invadată din ce în ce mai năvalnic de o avalanşă de „alte forme de divertisment” puse în circulaţie de către mass-media. Ele sunt ispititoare prin uşurinţa cu care pot fi accesate şi, mai ales, prin rapiditatea cu care senzaţia de satisfacţie „artistică” apare în cazul lor. Deşi se bazeată, în marea lor majoritate, pe un conţinut de idei relativ simplu, acestea beneficiază, totuşi, de un sprijin promoţional foarte puternic, fiind de fapt nişte produse comerciale sofisticate, elaborate după scheme şi procese tehnologice generatoare de profit. Cu toate acestea, lectura literară există de mii de ani, de când au apărut primele opere literare. Stimulentul de care ar avea nevoie cineva pentru a se apropia de înţeleptul şi tulburătorul univers al cărţilor se află la îndemâna oricui şi, uneori, chiar în faţa noastră: e destul să intri într-o bibliotecă sau o librărie şi să te uiţi mai atent la ce ţi se oferă acolo, într-un mod tacit şi neostentativ. În ciuda atâtor concurenţi mai mult sau mai puţin artistici, lectura nu a putut fi abandonată într-o măsură semnificativă niciodată, ea continuând să exercite o anumită fascinaţie. Abia aici am putea vorbi mai pe larg de anumite „segmente de cititori”, în prelungirea unor „categorii” ale acestora. În realitate, un cititor adevărat, cu gusturi cristalizate şi cu destulă putere de înţelegere a operei artistice, se formează treptat, de-a lungul vieţii şi în continuarea trăirilor şi experienţelor pe care i le oferă aceasta.

La final, câteva cuvinte pentru cititorii revistei noastre...?

Cititorii majoritari ai acestei reviste sunt, în principiu, elevii, chiar dacă nu sunt singurii. Involuntar, dialogul acesta, pe care l-am purtat împreună până acum, m-a determinat să mă întorc mental la anii copilăriei. Gândurile pe care ar urma să le adresez lor mă fac să mă întreb ce le-aş putea transmite în mod special, care să fie şi valoros, şi demn de luat în seamă, şi credibil, şi compatibil cu starea lor de spirit, caracteristică vârstei pe care o au. La anii lor, toată lumea le dă sfaturi... iar ei, uneori pe bună dreptate, nu sunt întotdeauna dispuşi să le accepte, neexistând mereu o punte eficientă de legătură şi de înţelegere între generaţii. Neîndoios, este foarte greu să oferi altora, cu succes, lecţii şi modele de viaţă, chiar şi atunci când te bazezi pe propriul tău trecut. Dacă ar fi posibil să-mi dau asemenea sfaturi chiar mie, adică elevului care eram odată la vârsta lor, probabil că, fără a epuiza tot ce aşa avea „de dat mai departe”, mi-aş adresa următoarele idei:

Dacă ai o pasiune, „un hobby”..., şi dacă ştii şi simţi că preocupările tale în această direcţie reprezintă cu siguranţă ceva pozitiv, neafectându-i în rău pe cei care fac parte din viaţa ta, atunci urmează-ţi mai departe, cu tenacitate, înclinaţiile şi căutările. Faptul că vei evita să dăunezi celor din jurul tău va fi lăudabil şi va deveni aproape un scop în sine, cu timpul.

Dacă visezi să devii „cineva”, să urmezi o carieră care ţi-a trezit interesul, să-ţi duci la îndeplinire un anumit proiect care, deocamdată, îţi dă impresia că e imposibil... continuă să visezi, indiferent de cât de departe pari să fii de realitate! Momentele de viaţă care se vor perinda în evoluţia ta îţi vor spune, ele singure, pe parcurs, dacă are rost să continui, sau să-ţi schimbi orientările. În cazul în care vei fi nevoit să-ţi alegi o altă meserie decât ţi-ar fi plăcut, şi să o practici în pofida lipsei tale de interes şi de afecţiune, visele şi pasiunile tale din anii tineri te vor salva: dincolo de rutina zilnică, vei fi capabil să faci şi ceva care să-ţi placă cu adevărat.

În încheiere, reluând o idee de mai sus care mă vizează direct şi pe mine, cel de odinioară, devenit de-a lungul vremii un cititor pasionat, îmi mai adresez o mică profeţie „perenă”, ca şi când aş mai fi elev chiar şi în aceste clipe: mai curând sau mai târziu, va veni o vreme când vei ajunge la concluzia că banalităţile care ţi se ivesc ca distracţie şi divertisment facil şi impersonal în viaţa de zi cu zi, la tot pasul, îţi oferă cu mult mai puţin în comparaţie cu alternativa lecturii, care i-a stat omenirii alături vreme de milenii. Păstrează în cugetul tău, şi nu le uita niciodată, spusele lui Miron Costin, precum că „nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”.