Andreea Timiș

Studentă la Facultatea de Litere, UAIC, Iași, colaboratoare a Revistei NOI

Împlinire

Îl privesc. Îl privesc în visul meu și mi se pare ireal faptul că în realitate m-a ales pe mine. Ochii lui ard în flăcări; e ceva ce ar trebui să mă pună pe fugă, să o iau la sănătoasa și să mă salvez de incendiul care îmi va cuprinde încet și sigur tot corpul. M-am căutat pe mine. Dar stau. Îl privesc cu atâta căldură încât știu că asta e singura posibilitate care ne permite să ne unim.

Îmi atinge mâna, simt furnicături care urcă tot mai sus pe braț și încetul cu încetul se extinde, nu e durere, nu e nici căldură, e o senzație neplăcută, dar care se transformă în plăcere nebunească. Se încruntă iar mâna lui îmi dă drumul și clipesc doar pentru o secundă, realizând de îndată că mi-a întors spatele și pleacă, pașii fiindu-i apăsați și grăbiți. Vreau să fug după el, să-l prind din urmă, să-i fiu alături în orice direcție nesigură ar lua-o.

Nu mă pot mișca, sunt înțepenită, lipită de sol iar el se îndepărtează. Fiecare pas pe care îl face, îl simt în piept. Pășește cu greutate pe plămânii mei, îmi controlează respirația, întreg corpul.

E atât de departe, s-a pierdut în fumul dens iar eu cad la pământ, îmi duc mâna pe inimă și dintr-o dată îl simt. Îl simt acolo. Trage de fiecare arteră, o rupe, îmi sfâșie cu brutalitate scutul subțire care îmi apăra rănile de demult. Sapă în ele, le deschide, urlu de durere și corpu-mi sângerează. Pata roșie se mărește, tricoul nu-mi mai este alb, e acum îmbibat în propriu-mi venin. Părul mi se lipește de față, pleoapele devin din ce în ce mai grele și deasupra mea se așterne întunericul. Un dor imens mă cuprinde în ciuda a tot. Simt doar foc, simt doar flăcări uriașe care îmi cuprind tot corpul.

Foc

Există loc de răzbunare? Asta mi-am spus în acel moment când simțeam cum pământul îmi fuge de sub picioare, deși eram împietrită de o mare dezamăgire. Trădarea se simțea cel mai tare la nivel fizic, însă acel foc uriaș care mă învăluise cu totul urma să mă purifice în cel mai scurt timp.

Am semnat un pact. Un pact pe care nu credeam că îl voi face vreodată.  

Iar acum îl aștept. Aștept aici de doi ani, timp în care toată înfățișarea mea de altădată s-a schimbat radical. Nu mai am aceeași expresie angelică și nevinovată, nu mai sunt îmbrăcată în alb, cum obișnuiam să o fac pentru a-mi scoate în evidență aura luminoasă. Am devenit înmărmurită, ținând doliu pentru ceea ce obișnuiam să fiu înainte, doar pentru că persoana căreia i-am oferit mâna mea a ajuns să mă abandoneze în mijlocul unor minciuni care mi-au răpit întreaga inocență. Dar tocmai asta înseamnă treapta pe care o urci când lași în urmă adolescența în schimbul maturității.

Scânteie

Aud pași. Din nou acei pași pe care îi simțeam în piept. Se aprinde o scânteie iar focul de atunci izbucnește din nou prin venele mele. Ridic privirea lipsită de sentimentele călduroase cu care obișnuiam să-l întâmpin de fiecare dată și aștept încă trei secunde, care durează parcă o eternitate. Sunt pregătită să fac asta? Sunt pregătită să șterg totul și să o iau de la capăt? 

Strâng puternic din pumni atunci când silueta lui, cândva intimidantă, apare din umbră. Are privirea ațintită în pământ de parcă ar fi resemnat. Ceea ce mă face să clocotesc este tristețea pe care o emană, o tristețe falsă pe care mi-a transmis-o și atunci și care a ajuns doar să mă facă vinovată pentru neștiința mea. Am ajuns să romantizez atât de mult situația încât mi-am lăsat sufletul pe tavă unei făpturi care mi l-a sfâșiat în cele mai mici speranțe. 

- Nu e nevoie să faci asta, rostește cu un glas sugrumat și realizez pe moment că vocea aceea care obișnuia să mă aline cândva, va fi complet ștearsă din memoria mea în doar câteva minute. 

În stânga mea apare brusc imaginea aproape transparentă a unei amintiri vii pe care am trăit-o în urmă cu câțiva ani. Simt fiori care mă trec pentru prima dată în tot acest timp chinuitor, fiori pe care i-am uitat și care se simt ca și cum ar fi din nou luna iunie a acelui an.

- Ce îți place la mine? am întrebat cu o voce clară și plină de adorație în timp ce îi priveam chipul pe care îl idolatrizam la acel moment. 

Surâsul lui de atunci iese din amintirea ecranizată sub forma unui ac aproape insesizabil care îmi străpunge pieptul înainte să mă pot feri. Nu știu dacă e de vină șocul dar, surprinzător, nu pot simți absolut nimic. Corpul meu refuză să mai simtă măcar un gram de durere.

- Hmm... Păi să vedem, vocea aceea caldă de care amintisem acum câteva minute îmi gâdilă urechile. Imaginea aceea se derulează în fața mea și privesc cum mi-a ridicat bărbia cu două degete și a început să îmi miște chipul încet în stânga și dreapta, meditând teatral la ceea ce urma să spună. Îmi plac ochii tăi, strălucesc de fiecare dată când mă privești. 

- Vezi? Chiar vrei să ștergi asta? statuia din fața mea vorbește din nou cu aceeași răgușeală obosită și aproape că nu-mi vine să cred crudul adevăr. 

El și cel din amintirea din stânga mea sunt exact aceeași persoană. 

- Fă-o, Darcy. Nu te lăsa păcălită din nou. 

Aura

Îmi ridic cu greu privirea spre acea siluetă strălucitoare și feminină care mi-a fost alături în acei doi ani de pustietate pe care i-am petrecut aici, pe acest câmp de luptă deschis. Zâmbetul ei strălucitor și aura care mi-a fost singura sursă de lumină, îmi amintesc de pactul pe care l-am semnat. Își îndreaptă privirea spre cel care încă nu și-a ridicat chipul din pământ. Încep să am dubii că nu este el. Părul lui negru este mai lung și acum îi acoperă fruntea și ochii. 

- Așează-te în genunchi.

Îl observ cum ezită pentru un moment, dar se supune ordinului zeității în care mi-am pus ultima fărâmă de încredere.

- Ți-am spus că este viclean. Dar de aceea sunt în dreapta ta și sunt convinsă că acea adunătură de energie întunecată o să-și găsească sfârșitul acum. Du-te, Stella. Fă ceea ce e corect.

Aprob încet și încerc să mă mișc. Simt din nou focul care se intensifică la nivelul mușchilor mei tari de când am rămas împietrită. Fac un pas care rupe rădăcinile prinse de solul de care am fost lipită și se simte atât de satisfăcătoare senzația. Mai fac un pas pentru a-mi dezlipi și cealaltă talpă de ceea ce mă ținea captivă, observându-l mai îndeaproape. Își ține mâinile la spate, iar umerii îi sunt încordați și încă nu îi pot observa chipul. Emană într-adevăr o energie întunecată și rece, mai rece decât locul în care ne aflăm și în care am zăcut doar pentru a aștepta momentul acesta. Hainele care îl acoperă par vechi și uzate.

Corpul meu reacționează ciudat cu fiecare pas care mă apropie de el. Simt cum îmi tremură picioarele dar în ciuda acestui gest de lașitate, îmi concentrez atenția asupra conturului săbii de un albastru luminos care se formează în mana mea dreaptă.

Încerc să găsesc un singur motiv pentru a nu face asta și ca și cum acesta m-ar fi auzit, reacționează. Își ridică privirea foarte lent din pământ iar hainele lui devin brusc aceleași pe care le avea atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată. Părul i se schimbă, devine mai scurt iar ochii lui ajung să mă fixeze chiar în momentul în care mă opresc în fața lui. Acei ochi întunecați care mă înduioșau de fiecare dată când îi priveam, îmi fac acum brusc inima să ardă cu putere.

Durere

Ceva mă lovește. O durere puternică și ascuțită la nivelul frunții. În fața ochilor mei se derulează totul mult prea rapid. Prima noastră întâlnire, conversațiile lungi din balconul lui pe care le aveam până în zori, prima atingere, prima șoaptă caldă, prima dată când ne-am încrezut unul în celălalt. Sunt cuprinsă de căldura tuturor acestor amintiri.

Aproape că vreau să dau înapoi, să păstrez totul doar pentru mine. Și să trăiesc cu imaginea care mă consolează, dar nu mă alină în totalitate. Brusc simt un fior rece care se extinde din mâna mea dreaptă și urcă pentru a stinge senzația înșelătoare din tot corpul. Totul devine din nou clar, ochii lui mă privesc acum de jos fără niciun sentiment. Da, este el. Cel cu care am trăit atâtea momente ce îmi dădeau senzația de împlinire. Dar nu este cel alături de care vreau să merg mai departe. Pentru că am uitat cel mai important lucru. Pe mine. 

Ridic încet sabia învăluită de toată energia purificatoare pe care am adunat-o în acei ani. Ani în care l-am așteptat. Îmi țin respirația până sunt sigură de mișcarea pe care urmează să o fac. 

- Rămas bun...

Rostesc pentru ultima dată cu aceeași voce care denotă căldura trecutului nostru. În timp ce mâna în care țin strâns sabia se îndreaptă spre el, observ un ultim zâmbet blând pe buzele lui atunci când imaginea i se distorsionează ca o hologramă ce se desprinde în mii de bucățele. Simt brusc o durerea ascuțită în piept, de parcă ceva tocmai mi-a străpuns carnea.

Vid

Privesc pentru o secundă în jos și observ acul care mă țintise cu câteva minute în urmă. Totul se intensifică și aproape sunt sigură că nu o să pot rezista durerii care desprinde parcă ceva de pe sufletul meu. Iar atunci observ. Observ cum ultimele mele sentimente pentru el se alătură celorlalte care aproape își pierd din strălucire în timp ce se înalță spre un vid întunecat. Durerea devine o amorțeală dulce și brusc totul parcă se simte mai ușor. Greutatea care se lasă pe pleoapele mele mă face să închid ochii și mă întreb...

- Unde sunt?

Se simte de parcă plutesc ca o pană lăsată în voia unei brize calde de vară. Se simte de parcă în sufletul meu e chiar vară pentru prima dată după foarte mult timp. 

- Deschide ochii, Stella... 

Îi deschid încet la auzul acelei voci angelice și rămân fără suflare. Deasupra mea strălucesc mii de stele care îmi fac în mod bizar inima să explodeze de o împlinire cu totul străină. Și acum înteleg. Sunt una cu Universul.

- Acum... Alege o stea.  

Încerc să cuprind cu privirea toată bolta cerească, dar îmi este imposibil. Este o imagine atât de plăcută, încât simt că aș vrea pur și simplu ca ăsta să fie singurul lucru pe care îl voi privi de acum până într-o eternitate. Observ cu colțul ochiului o licărire care îmi atrage curiozitatea. Privesc spre steaua strălucitoare care este aliniată lângă alte două. Îmi dau seama că face parte din constelația pe care am admirat-o dintotdeauna, Orion. 

- Aceea, spun în timp ce arăt spre ea, fără a mai ține cont de celelalte stele care încearcă în ultimul moment să îmi atragă atenția cu strălucirea lor.

Nu aud nimic în schimb. Dar simt ceva extrem de ciudat în piept. E o cantitate enormă de fericire și împlinire. Lumina acelei stele devine și ea din ce în ce mai orbitoare. Iar într-o fracțiune de secundă se derulează în fața ochilor mei atât de multe imagini încât nu le pot descifra conținutul niciuneia. Doar una oprește timpul în loc. Sunt eu, zâmbind cum n-am mai zâmbit vreodată. Chiar dacă arăt mai îmbătrânită și nu mai este nici urmă de inocența de altădată, sunt tot eu.

- Așa e, Stella. Te-ai ales pe tine. Acum ești liberă să scrii o nouă poveste. 

Împlinire

Ochii mi se încețoșează din cauza lacrimilor, în timp ce colțurile buzelor mele se ridică într-un zâmbet imens ce emană doar fericire. Ceva lipsește. Simt că ceva lipsește dar nu îmi pasă, atâta timp cât pieptul îmi este plin de împlinire pentru prima dată în viața mea. 

Realizez. Realizez faptul că până acum m-am căutat pe mine în alte persoane. Și dacă pentru a mă găsi înseamnă să renunț la cineva căruia m-am dăruit în totalitate, atunci aș face asta din nou în următoarea viață. Doar pentru a fi împlinită.